Vis de toamnă

tumblr_nbaljyQgKm1sg7jo9o1_500

E o seară tipică de toamnă. Simțim cu toții în aer pericolul iernii ce va să vină și să ne amenințe cu gerurile ei tăioase. Atmosfera are o liniște cuprinzătoare și greoaie. O simt pe umerii mei pe toată, o simt pe piept, pe răsuflare, pe fruntea mică. Tata e bolnav și lumea noastră se ruinează. Eu mă întorc de la serviciu. În sunetul ploii, respirând aerul rece și jilav, intru oftând în apartamentul nostru din apropierea centrului. E călduros și cumva luminos deși vremea e cum e. Sunt plăcut surprinsă. Zâmbesc și încerc să mă liniștesc. O caut pe mama întâi și întâi. Sunt surprinsă să o găsesc din nou rotofeie, înfășurată în halatul ei pufos și având alura de cucoană, e mai întremată, e mai tânără, are chipul neridat, nu poartă ochelari și are legată pe cap în stil turcesc o eșarfă multicoloră. Cred că are toți dinții în gură fiindcă nu ține mâna la gură când vorbește. Bună, mama, ce faci? Unde e tata? Păăăi, taică-tu e la un curs.

Pac. Știrea îmi cade cu repeziciune în moalele capului și simt ascuțiciumea nedumeririi. Tata este preot, când are el timp de cursuri? Tata are o grădină mare, cultivă chestii, tata are grijă de găini și acum tata e și bolnav. Vai! Tata e bolnav…

Ce curs? O întreb pe mama cu sprâncenele împreunate a suspiciune, oare tata e la spital și mama nu vrea să îmi zică?

-Stai că nu mai știu exact cum se numește… Mama stă o clipă pe gânduri și apoi spune pronunțând perfect și arborând un zâmbet ușor rușinat chiar și pentru situația asta care ia natura teatrului absurdului din ce în ce mai mult.

-Jiu-Jitsu brazilian.

-Poftim?

Pac. Iar mă doare capul, iar izbitură, iar nu pricep ce naiba se întâmplă. Ignorând stupizenia faptului că tata ar fi la un curs de așa ceva întreb de partea cea mai supărătoare din ultima vreme:

-Și cât a costat?

Mama e nedumerită, de ce naiba ne pierdem timpul cu interogatoriul ăsta? Am putea mai bine să discutăm meniul copios al zilei de mâine, facem ciorbă de cocoș sau șnițele de curcan? Facem plăcintă cu carne sau face mama un tort de mascotă? Știi doar cât îți place ciocolata…

-50 sau 100 de euro, nu mai știu exact.

-Poftim? Mama, e o diferență mare între 50 și 100 de euro.

-Da, mă rog. Nu contează, vrei să îți dea mama și ție să te înscrii?

Mă prăbușesc aproape complet în mintea mea. Ai mei au bani!? Mama are bani? Și dacă au bani, de ce ne chinuim, de ce avem o situație așa de rea? De ce nu am fost pe o listă pentru un transplant? Stai un pic, de ce?

-Mama, dar tata e foarte bolnav. Cum să-l lași să facă un curs de jiu-jitsu? Știi măcar ce înseamnă asta? Astea-s lupte. Dacă îl lovește rău, dacă starea lui se agravează?

-Nu înțeleg ce-i tot dai cu starea asta. Taică-tu e foarte bine, a avut doar o răceală puternică. I-am luat ceaiuri și tinctură de propolis și niște sirop de cătină, totul e ok.

E ceață în privirea mea și nu nu nu înțeleg nimic.

Ies din sufragerie lăsând-o pe mama aproape la fel de nedumerită ca mine și intru în living, mă așez pe canapeaua ruptă și tăiată în bucăți de frati-miu în 2009. Acum e comodă, caldă și acoperită cu o cuvertură roșie blănoasă. Pe fotoliu, lângă mine, e fratele meu. Îmi așez ochii pe el și mă crucesc, e îmbrăcat elegant, în haine indigo, zâmbește și are și el toți dinții intacți. E tânăr, e lucid, tocmai s-a întors de la serviciu.

-Băi, tu ai auzit de chestia asta cu Jiu-jitsu? Nu e normal așa ceva. Frati-miu râde, e total amuzat, îmi face cu mâna un semn, a, lasă-i în pace știi că așa sunt ei caraghioși și mai fac câte o năzbâtie, ce ești așa de serioasă?

Pe ușa de la sufra, proaspăt ieșit de la duș și cu părul pieptănat cool intră vedeta serii: tata. E cu zece ani mai tânăr, poate, e proaspăt bărbierit, merge drept și sigur pe el și nu are niciun fir de păr alb, totul e așa de… proaspăt la el. Miroase a aftershave-ul lui, ce naiba??

-Tata, dar ficatul? Operația, lichidul?

Tata mă liniștește cu ochii lui verzui și puși pe șotii și îmi spune că e fericit, că la cursul ăsta și-a făcut și un amic și că nu sunt lupte serioase, e ca și cum urmărești niște șoareci. Și tata râde complice.

17.09.2017

ora 19.

Mă trezesc buimacă.

Am dormit după-amiază.

Au trecut 624 de zile de când a murit tata.

Soțul meu e la computer, lucrează la un proiect. Merg la el să îi spun ce am visat. În timp ce îi povestesc, izbucnesc în lacrimi. Mă întorc în pat, în poziție fetală, îmi strâng genunchii în brațe și vreau cu ardoare să fie ca în vis. Să fim o familie normală, să fim din nou cu toții. Cățelușa mea vine și îmi linge mâinile.

Fratele meu este bolnav de schizofrenie, iese rareori din casă.

Mama este slabă și tristă.

Ora 20.

Mama a venit la noi în vizită, are un batic mov, legat turcește pe cap, ca un turban.

Afară a început ploaia și e tare frig. Mă gândesc că în curând o să vină iarna.

photo source:

https://www.bing.com/images/search?view=detailV2&ccid=zSlSMHq3&id=0979354155AF41A44D9F69D034B315C6682D2D35&thid=OIP.zSlSMHq3wFrg1C54J83g-QDMEy&q=autumn+rainy+dream&simid=608055151958360793&selectedIndex=1&ajaxhist=0

Advertisements

You can find me on WattPad now!

Elena, the main character is romantically involved in two wonderful worlds at the same time. The first one involves a love story with Markus, a tremendous love that has been tormented by family problems and money issues, a love that hurts and burns. Being caught in Markus’s love trap Elena finds R. The forbidden love of the man whose name cannot be told yet. Who is she going to stay with? What is going to happen? How is a woman’s life and love philosophy?
Stay with me and my LoveStories!

Check this out!

https://www.wattpad.com/story/118120793-elena%27s-lovestories

_ALI5034

Ora de Ca(ti)fea I. Secretul cutremurător al Casei Dalia

lady_in_white_by_princess00lyl-d32qiy2

Adina

Cred că soarele strălucește mai frumos azi. Este o zi tocmai bună pentru a scrie un roman. E o toamnă atractivă cu frunze în culori care inspiră. Se știe prea bine că toamna îi inspiră pe autori care devin melancolici mirosind iminența ploii. Adina scoate caietul, apoi se răzgândește. Scoate telefonul mobil și își mușcă limba de ciudă pentru lipsa de responsabilitate ca autor și istoric și om serios. Cercetarea nu ar trebui făcută așa, își zice și bate cu tocul pătrățos al botinei pe asfalt. Fir-ar! Ar trebui să aibă un aparat de fotografiat ca lumea. Nimic nu are, nimic nu merge cum ar trebui să meargă. Oprește-te! Îi strigă din cap cealaltă voce, gata, repetă gândurile pozitive, o să fie bine, o să fie bine, uite, și pe zidul ăla scrie. Nu te mai preocupa, totul va fi bine!

Minutele trec și ea este încă în fața casei din strada M. Trebuie să găsească ceva referitor la strada asta, la casa asta la tot. Dintr-o dată, în mintea ei creață își face loc o poveste de mult timp pierdută. E povestea Daliei. Dalia a fost un nenorocit de personaj jumătate real jumătate fantasmă produsă de oamenii din satul bunicii Lucreția. Bunica Lucreția, mama maică-sii provenea dintr-un sat din Lunca Dunării și păstra încă viu acest spirit al poveștilor. Așa că noi nu știm exact cât de real este ce îi povestea nepoatei Adina. Totuși, fetița încă păstra neatinsă spaima nopților în care trebuia să adoarmă cu imaginea Daliei întipărită în fața ochilor. Deci, a fost odată ca niciodată într-un sat din sudul României o tânără superbă pe nume Dalia Cropcea. Dalia era brunetă, înaltă, perfectă. Ruptă parcă dintr-o poveste cu zâne sau poate cu Iele? Pe Dalia o avantaja culoarea albă deoarece îi punea în valoare tenul ei alb luminos și ochii negri misterioși. Buclele brunete îi încadrau fața și era cea mai râvnită fată din sat. Lucreția zăbovea o clipă să vadă dacă a captat atenția Adinei, fetița deja își imagina că ea însăși era Dalia, elegantă și sofisticată și în același timp simplă și pură ca o floare de dalie al cărui nume îl purta. Orfană de tată, șansele Daliei de a se căsători erau reduse deoarece zestrea îi lipsea cu desăvârșire. Mama ei, fostă frumusețe a satului ajunsese să se zbârcească de la soare muncind cu ziua pentru a putea întreține casa în lipsa unui bărbat. Își punea nădejdea în fiica sa și în frumusețea ei. Îi spăla tenul cu lapte și i-l freca cu albuș de ou. Îi îngrijea părul și i-l clătea cu infuzie de mentă, oțet de mere și apă de trandafiri, o pieptăna cu pieptăn de os și apoi cu perie de lemn și o descânta de câte ori pleca și de câte ori se întorcea din sat nu cumva să i-o deoache cineva. Dalia strălucea și la propriu și la figurat. După multe încercări ratate ale mamei sale de a-i aranja căsătoria cu băieți din familii bune, Dalia s-a căsătorit din dragoste cu Valentin. Vali o iubea pe fata asta la nebunie, dar, evident, defectul lui era același ca al ei: sărăcia lucie. Cei doi duceau o existență mizeră mutându-se când în casa mamei ei când în casa părinților lui unde mai erau doi frățiori mai mici. Peste tot erau o povară. Fata fusese răsfățată de mama ei, nu voia să muncească pământul și nu voia să se oprească din a-și îngriji trupul și necazurile se succedau asupra ambelor familii până când în sat a apărut un italian bogat. La vreo 40 și ceva de ani nu fusese niciodată căsătorit și venise prin România ca să cumpere pământ și să facă niște afaceri cu pepeni. Așa susținea el. Într-o română spartă pălăvrăgea la băută ore întregi cu drojdierii cu care se împrietenise și ore întregi aștepta poate poate o trece Dalia pe la șosea să îi admire frumusețea care căpătase o notă tristă ce îi dădea o nuanță de mister și o făcea și mai atractivă. Italianul a înțeles situația celor două familii imediat și i-a propus Daliei să facă un ban, cu el evident. Nu s-ar considera că se prostituează, ar fi o situație fericită pentru toată lumea. La început, Dalia a fost flatată de atenția acestui nou personaj. I s-a părut că este un dar ceresc. Italianul era bun la pat și îi dădea și suficienți bani încât să acopere multe dintre durerile familiei. Și-a îmbrăcat nepoțeii pentru școală, i-a cumpărat mamei două vaci pentru lapte și aceasta a început să vândă lapte și brânză și plăcinte cu brânză și a început să facă planuri în mintea ei să cumpere un teren. Să i se dea italianului de două ori pe săptămână nu era un lucru chiar rău. Valentin nu avea cum să afle că era mereu plecat la câmp și pe ea o lăsa să se ferească de soare. Dar acuș venea iarna. Cum o să își mai ascundă ea plecările subite? De câte ori o să o mai creadă soacră-sa că a găsit bani pe jos? După o perioadă cam toată lumea din sat știa ce face tânăra domniță. Majoritatea o blestemau și o ocărau în intimitatea caselor lor, dar continuau să îi zâmbească laconic.

Dalia a început să aibă mustrări de conștiință din cauza faptului că nici măcar o dată Valentin nu i-a reproșat un singur lucru, ci într-o singură seară i-a spus să nu mai aducă bani în casă. Că ei sunt fericiți așa cum sunt. Ea a plâns, l-a îmbrățișat și a hotărât să fie fericită doar cu el. A doua zi a mers la italian, i-a spus că trebuie să se întoarcă la soțul ei și că nu se mai pot întâlni. Italianul era beat mangă. I-a spus că vrea să o mai iubească o dată și apoi să o mai vadă o dată de aproape în rochia ei albă și o lasă să plece. Dalia a acceptat. Îi era datoare omului, fără el nu ar fi putut să vadă noi perspective.

În micile pauze în care Lucreția privea spre stradă din umbra dudului bătrân, Adina cea mică o întreba ce înseamnă că Dalia se iubește cu italianul. Adică ea se pupă și cu el și cu Valentin? Lucreția o mustra pe fetiță spunându-i că se iubea și atât și că astea sunt chestii pentru oameni mari pe care le va afla la timpul potrivit. Să stea și să asculte cuminte și să îi fie învățare de minte tot ce aude că așa se învață mai întâi din experiența altora că poate apuci să ai noroc să nu dai peste așa ceva și poate și mai bine, apuci să te ferești de străini din-ăștia. Povestea continua în adierea vântului printre frunzele foșnitoare de dud. Dalia s-a iubit cu italianul apoi și-a îmbrăcat rochia albă și s-a așezat cuminte pe un scaun în fața ferestrei ca să se lase privită. Italianul, beat de rachiu, beat de iubire și orbit de furie, a ucis-o pe fată cu un cuțit mare de bucătărie. I-a spintecat gâtul și apoi a încercat să fugă. Cu ochii parcă goi în cap se spune că fugea prin sat și le spunea tuturor că Dalia cea frumoasă o să-l prindă oricum. Lei non mi lascia, Dalia non mi lascia. La închisoare a reușit să mituiască un paznic și să-și taie singur gâtul cu un briceag adus de acela. Lumea din sat, totuși, susținea că Dalia l-a omorât. Tânăra a fost îngropată creștinește, mama ei a insistat să poarte rochia de mireasă. A fost cusută și spălată și dată cu nițică faină ca să îi fie tenul iar frumos și strălucea ca o zână în coșciug înfiorând tot satul. La 40 de zile după ce au îngropat-o, ambele familii ale fetei susțineau că Dalia s-a făcut strigoi și că îi vedeau silueta oglindindu-se pe orice suprafață lucioasă. Oameni din sat o vedeau plângând la răspântii mereu cu rochia albă fluturând în vânt. Alții susțineau că o iau cu autostopul și apoi că le dispare din mașină. Povestea ei se contopea cu povești cu fantome, povești cu strigoi și copiii se jurau că au văzut-o ieșind din cimitir și că de sub rochie îi ieșeau copite de cal. Adina își astupa urechile și zicea mamaie, te rog, îmi e frică. Dalia nu era fată rea. Dalia nu e strigoi, Dalia nu a murit că ea e zână frumoasă. Lucreția nu mai zicea nimic ci după liniștea asurzitoare și spaima fetiței repeta profetic ia aminte, ia aminte.

– Domnișoară, domnișoarăăăă!

O ușoară bătaie pe umăr o trezește pe Adina din povestitul mamaiei Lucreția și o readuce în prezentul străzii cu telefonul blocat în mână și cu camera pe stand by. Un tânăr la vreo 20 și ceva de ani îi spune politicos că nu are voie să facă poze acolo, este o proprietate privată și e mai bine să plece până nu apare paznicul. Cum adică privată, este o casă părăsită, vin de ani de zile aici. Eh, acum nu mai este părăsită. Domnul Mircescu a cumpărat aici și nu vrea neplăceri. O să obțină o autorizație să demoleze și face o terasă. La conacul bântuit sau ceva de genu.

-Haideți, mergeți în altă parte, vă rog.

Adina pleacă destul de buimăcită și încă gândindu-se la Dalia. Dacă ar putea inventa o poveste similară… Dacă de fapt, Dalia, jumătate strigoi, jumătate femeie a venit la București să se răzbune pe toți bărbații ascunzându-și micile copite profane în cizmulițe de vânătoare? Dacă această casă fără istorie și fără dovezi s-ar numi dintr-o dată casa Dalia, iar ea, mica Adina ar deține secretul cutremurător al casei Dalia? Dacă astfel ar da în sfârșit lovitura cu cea mai tare carte bazată pe fapte reale? Căci până la urmă, orice legendă are un temei, nu?

Cu gândurile astea ajunge rătăcind până la piața Romană unde ocupă un loc la o terasă afară și începe să scrie povestea Daliei și a casei Dalia. La nici zece minute după ce a sorbit mulțumită din cafeaua adusă de chelner și a cerut și un pic de scorțișoară a apărut în fața ei un tânăr îmbrăcat într-un costum mișto. Uau, ce bine arată tipul. Clar nu e de nasul meu, OMG, vine la masa mea.

– Salut, eu sunt Matei, pot lua loc lângă tine două minute, nu mai e nicio masă liberă, nu te deranjez, nu?

Matei

După ce am stat cu roșcata aia mică la cafea, mi-a dat mie prin cap că mi se termină banii prea repede și cum am fost un idiot nehalit și am comandat numai chestii scumpe ca să ma dau grande în fața muierii ca o muscă proastă ce a dat de miere, aș face bine să îmi reiau naibii traseul și să mai fac rost de niște bani că nu merge așa. Cine știe dacă o să o mai văd pe Cosmina aia vreodată. Și oricum femeia știe că trebuie să îi dau informații, mai bine o iau iar spre un pic de cerșeală cât e soarele pe cer și nu mă prind nenorociții ăilalți pe traseele lor.

Spre seară, Matei e prins la ananghie. De ce ți-e frică de-aia nu scapi. Dobitocul a stat prea mult la Rahova și a venit razia să îi ia să îi întrebe de sănătate și să îi ducă în adăposturi. Niște cretini ăștia care cred că le fac vreo binefacere celor de afară. Nimeni, nimeni vreodată nu vrea să meargă în nenorocitele alea de adăposturi unde duhnește a șosete soioase și a fiertură cu săpun. Pentru că Matei a încercat să facă pe nebunul (de obicei funcționează, în mijloacele de transport și nu numai, la întâlnirea cu o instanță autoritară cel mai bine, a constatat el, e să nu ai discernământ). Așa că dragul de el a pus privirea pe un stâlp și a făcut ochii goi și a început să spună cuvinte fără rost, lucruri incoerente, porcării. Polițiștii au chemat o salvare și l-au dus la spital la spitalul de nebuni, la Obregia.

Berceni. Noaptea. Matei refuză pastilele, i se face un cocktail intravenos oricum. Începe să vadă în ceață și alunecă în somn. Cum dracu să le spună ăstora că el e Matei Dumitriu că desigur că are acte, că stă în Colentina și culmea, e student la Medicină. Și cum se mai întâlnește el cu Cosmina acum dacă e capturat aici? Cum naiba îl anunță pe taică-său că nu ajunge acasă? E distrus mai ales dacă întâlnește vreun amic de prin anul șase de la practică, fuck, îi știe și pe rezidenți. Să o ia dracu de cerșetorie, de câte ori a zis că se lasă, dar de câte ori ori ori ori ori….

Minutele trec greu. Mințile sunt încețoșate și mâinile nu au stabilitatea de a menține lingura deasupra farfuriei. Pleosc. Cade. Se uită în jurul lui stând într-o rână. Îi vede oblic pe ceilalți colegi de salon. A numărat cu privirea mai mult de zece. Capetele lor sunt mari și frunțile sunt teșite. Sărăcia pare ceea ce îi unește pe toți și îi face să ajungă aici. Săracii sunt nebuni. Bogații sunt excentrici.

Oamenii de aici scot zgomote sălbatice, unii sunt violenți și maturi, alții par doar niște copii autiști mari. Te frapează ochii. Sunt goi. Corpurile le sunt diforme. Sufletele le atârnă pe afară din pijamalele zdrențuroase. La Fundeni dacă mergi la Oncologie vezi mult victimizing. Self pity, conștiința bolnavului. Pacientul își asumă noua condiție, ridică ușor sprâncenele în sus și își lasă obrajii căzuți. Moartea le rătăcește printre riduri. Sufletul se zbate să intre la loc, e viu, vrea mai mult, poate mai mult. Chipul e palid. Bolnavii psihic sunt altfel. Ei nu mai vor nimic, doar la nivel instinctual se mai dă o luptă. Unii sunt supraviețuitori, fură, trag, nu împart. Alții dorm cu gurile deschise amorțiți de cocktailuri de sedative. Mișcarea e puțină și de leagăn. Își liniștesc corpurile și mintea bălăngănindu-se. Nevoia de mamă, poziția fetală, mișcarea blândă. Urlet sălbatic apoi tăcere apoi iar urlet. Tăcere, tăcere… până urlă asistenta. Bolnavii psihic sunt strigați pe numele de familie. Strigați la propriu. Se țipă mult. Asistentele nu au răbdare. Propriile lor fețe sunt goale și diforme. Matei e obosit. Picioarele îi amorțesc așteptând vizita medicală. Unde va fi ameliorarea? Ce rămâne din ochii goi? Cine șterge saliva care curge? Cine alină tulburarea? Care e soluția?

O vede încețoșat pe Marta. Nu pot să cred, chiar e Marta, ej nebun. Marta e o studentă cu care îl ajutase la un moment-dat cu niște cursuri și îi vânduse niște cărți de care nu mai avea nevoie.

Matei, ce faci aici? Ce s-a întâmplat?

Și atunci îi vine încă o idee genială a minții lui născute pentru uzurpare. Impostura următoare e de cercetător. Malllrttta, iarlrltă-mă te lrrlrog că vorlllbesc așa. E de la Romparlrrkin. Marta râde. Matei îi explică cu dificultate cum a făcut el pe nebunul ca să ajungă aici ca să se pregătească de pe acum pentru materia de anul 6. Cât de pasionat a fost de psihiatrie și cum a vrut să vadă exact cum este de partea bolnavului, care sunt efectele, care sunt nedreptățile cum se poate îmbunătăți sistemul, vine cu teoria unei apropieri de bolnav și de sentimentele acestuia, a vrut să vadă totul din postura de insider. Matei scapă și de data asta.

Va urma.

Sursa imaginii: http://princess00lyl.deviantart.com/art/lady-in-white-185995370

Ora de Ca(ti)fea – Intro

image.php

Matei

E o dimineață ca oricare alta. Matei își ia hainele jerpelite, își pune pe umăr plasa de rafie își mai ciufulește încă o dată părul netuns de ceva timp, își privește barba și mai pune niște fard cenușiu sub pleoape și e gata, geaca de blugi ruptă în spate o să facă tot efectul. A văzut el în „Filantropica”, totul e să ai o poveste. Taică-su a plecat de vreo oră la muncă. E paznic la un vechi depozit. El ar trebui să plece la facultate, dar nu are niciun sens să se mai ducă. Ăștia la Medicină își bat joc de el, cum ar putea să învețe toată materia aia? Maica-sa nu trimite niciodată suficienți bani din Anglia și ce îl enervează și mai tare e că acum i se pare că știe engleză mai bine decât el. Când îl sună începe și face pe deșteapta.

Matei cerșește. Zilnic. Ruta este mereu alta, nu vrea să intre în conflict cu nimeni, când i se pare că vede vreun cunoscut, o rupe la fugă, încearcă totuși să evite cartierele cunoscute și ce este prin apropierea casei sale. De asemenea, încearcă să nu se uite niciodată în ochii nimănui, deși e convins că asta l-ar ajuta. Privirea inocentă și profund îndurerată ar face toți banii. Mai bine dădea la UNATC. Nevermind. Ține o mână întinsă și cu cealaltă strânge tare o iconiță veche. Hainele dau tot efectul. Sunt niște zdrențe de toată mila. A primit vreo 3 geci noi numai iarna asta. E șmecherie totală, una era de la Pull&Bear, dacă poți să crezi asta. 226, aglomerație, se îndreaptă spre Rahova. Oamenii nu-s chiar darnici, dar a făcut vreo trei lei mărunțiș până l-a abordat Cosmina. Te întrebi ce caută Cosmina, o tipă blondă, înaltă, numai picioare și tocuri cui, unghii și buze roșii și desigur o geantă mare neagră și lucioasă lânga un aurolac. La început Matei e speriat, ce naiba caută tipa asta de se apropie de el, pfff trebuie să mă feresc de necazuri, își zice. Cosmina, toată un zâmbet, se prezintă:

-Bună ziua, domnule. Eu sunt Cosmina Diaconescu-Negoț, „wtf, tipa mi s-a adresat cu domnule, asta mi se întâmplă doar la Medicină unde ăia ne freacă cu dl doctor în sus, dl doctor în jos, de parcă am ajunge prea curând așa ceva. La Anatomie patologică și bla bla… Cosmina îi spune pe scurt că ea are nevoie de ajutor urgent pentru o cercetare la Sociologie. Vrea să își facă lucrarea de licență pe acțiuni de binefacere și ajutor al oamenilor străzii. De asemenea, ar vrea să arate felul în care aceștia trăiesc și modalități de ajutorare a oamenilor lipsiți de adăpost. Umblă de câteva zile fără stare printre aurolaci și nu are curajul să îl abordeze pe vreunul. De asemenea, nu are de gând să scrie vreun rând la nemernica de teză. I-a dat taică-său deja vreo 3000 de lei ca să plătească o profesoară de mâna a doua să scrie totul. „Nu e bai, se rezolvă, Cosminuța lu tăticu. Stai liniștită, fetița lui tata, nu trebuie să stai să scrii toate neroziile astea, ți-a zis tata că dacă mergeai la privat unde îl știam pe Nae nu trebuia să te mai stresezi cu așa ceva, hai mai ia încă 3000 de lei poate mai vrei să îți cumperi și ceva hăinuțe…” pfff, și în loc să fiu la Zara, stau lângă jerpelitul ăsta. Mă mir că nu vine niciun miros dizgrațios dinspre el. Tare mă miră treaba asta, Oare aurolacii au unde să se spele? Merg la băi publice, la dușuri publice? Bleah. Da, mai bine las asta, mă duc în Afi, frațică.

-Deci, din nou, cum spuneți că vă numiți, domnule?

-Matei, Matei Mateescu este numele meu.

-Aham, da, da. Mă scuzați. Deci, domnule, eu vă ofer acești 500 de lei, de fapt, nu, mergeți acum cu mine și vă iau niște haine noi și apoi vă pun în legătură cu doamna Platinu care se ocupă cu redactarea și vedeți ce și cum cu dânsa, îi dați toate informațiile despre oamenii străzii, de asemenea ,dacă aveți prieteni un pic mai curăței vă rog eu mult vorbiți cu dânșii, din câte am înțeles e nevoie de multă documentare, deci fiți generos vă rog, și eu voi fi generoasă. Matei era convins că domnișoara e mai mult decât generoasă, decolteul nu făcea decât să confirme tot ce a spus. Au mers împreună la un magazin de mari figuri și gagica i-a cumpărat cel mai frumos costum de haine pe care îl văzuse în toata viața lui de colentinist convins. De obicei își lua hainele bune din Europa de la chinezării. Nu văzuse niciodată un costum care să se așeze așa de frumos. Uite, zicea și vânzătoarea, parcă e făcut pentru dvs. domnișorule…

Adina

E o dimineață ca oricare alta. Adina se trezește la 8 și jumătate și pregătește cafeaua. 2 lingurițe și jumătate de cafea, o linguriță de zahăr brun, un praf de scorțișoară ca să intensifice aroma. Cafeaua e super. Se hlizește pe fereastră, își repetă mantrele zilei, va fi o zi bună, va fi o zi minunată, voi realiza multe lucruri, voi găsi un job, voi reuși să deschid firma de restaurare a căsuțelor vechi, voi salva poveștile, bla bla, bla bla blah. În trecere pe lângă oglindă realizează că azi are pistruii parcă și mai intenși și se gândește serios să încerce iar să îi frece cu puțină vată îmbibată în lămâie. După aceea își face o mască cu miere și ulei de măsline, pune două pliculețe stoarse de ceai de mușețel pe pleoapele ușor greoaie după ce citise toată seara pentru research-ul cu casele vechi. După un întrg ritual nebunesc al naturistelor, Adina în sfârșit se îmbracă. Afară e o zi de toamnă veritabilă, frunzele au căpătat acest ruginiu care a coborât parcă din poezii. Adina nu mai are niciun chef să scrie în singurătatea garsonierei sale. Ieri a găsit un gândăcel din acela urât mirositor. Aproape că a început să poarte o discuție cu el. Nu nu se mai putea, era momentul pentru out of the house și asta cât mai repede. Din oglindă se vedea o fată micuță, mult prea micuță pentru cei 32 de ani pe care îi avea. Cu peria trăgând de micile onduleuri sârmoase Adina era în căutarea ideilor pentru romanul cu care va da lovitura. Se gândea să aibă o bază istorică, să fie ceva real. Ficțiunea nu mai vinde așa de bine. Oamenii vor poveștile adevărate. Oamenii vor să fie viață ca a lor. Se poartă din nou jurnalele. E o adevărată nebunie a mărturiilor, da trebuie să găsească mărturii ale celor care au locuit în casele vechi. O să începem chiar cu cele de pe Calea Moșilor și mă rog, vedem mai departe.

Adina a terminat Facultatea de Istorie cu rezultate mediocre. Teza ei de licență a fost destul de plictisitoare iar joburile avute ulterior și mai și. A fost pe la Arhivele Statului, a trecut prin servicii mărunte de pensionar, a predat și istoria pe la un gimnaziu de periferie. No more. La final, a ajuns să se folosească de limba engleză și să scrie articole pe internet. Noaptea. Oamenii de la diferite site-uri au nevoie de articole mărunte pe te miri ce teme. Dar ea nu mai vrea să scrie articole mărunte. Ea vrea să afle despre adevărata istorie a Bucureștiului, ea vrea să descopere fascinantul, senzaționalul, nebunia. Are această casă de care este obsedată, la propriu. Este o casă situată pe strada M, aproape de casa despre care se prespune că ar fi posedată și bântuită și frecventată de diavoli. Ea o numește casa Dalia. Deoarece așa se zvonește că o chemase pe prima propietară a ei. Pe lângă această minunăție, Adinuța (așa cum îi spune și mama ei) este fascinată de o casă vecină cu scări minunate și cu o arhitectură impresionantă. Se oprește în fața căsuței părăsite și își imaginează în decursul a zeci de minute cine a stat acolo. Ea chiar crede că acolo s-a petrecut ceva minunat. Cu peria trecând din nou prin buclele portocaliu-roșiatice care o fac să semene cu o mică rusoaică dintr-un desen animat sau cu Brave cum îi spuneau uneori elevii dintr-a cincea, Adina se gândește la casa ei. Își dorește enorm să găsească detalii despre proprietari, acte de vânzare-cumpărare, ceva orice legat de cine a deținut imobilul și ce povești de viață au avut. Adina pune laptopul în micuța geantă maronie și pornește spre centrul orașului. Dacă nu pot găsi nici astăzi nimic referitor la casa mea fantastică, am să inventez eu și gata. Și voi crea niște acte care să aducă veridicitate spuselor mele. Asta este. Trebuie să o fac. Eu nu mai scriu lucruri de nimic. Nu mai vreau. De acum înainte voi deveni un scriitor de succes. S-a terminat cu duzinăria, nu-i așa?

Matei

Matei „Mateescu” scăpat de gesturile exagerate și decolteul guralivei Cosmina, îmbrăcat la patru ace și cu pantofi noi, se plimbă țanțoș pe la Romană. Mai-mai s-o întâlni cu vreo colegă de la Medicină. Dar cine poate ști cât de fericit este el acum, și tot ce are de făcut este să dea niște detalii despre viața aurolacilor. Dar nu trebuie decât să mai deschidă încă o dată youtube-ul și să mai arunce un ochi pe câteva scene din Filantropica. Dar de ce s-ar deranja să facă mai mult de atât? Frământările interioare nu își au rostul, oricum tipa nu știe cine este el, oricum nu are cum să îl găsească, i-a spus că el nu are nici telefon mobil și că se vor vedea săptămâna viitoare pe ruta lui 226 la Piața Progresului. Aceeași oră. Gâsca l-a crezut. Deci, poate bine-mersi să nu se ducă, bine ca idee are de gând să se ducă, cine știe ce pică și maică-sa nu trimite mereu bani din Anglia, îl mai și calcă pe nervi cu englezismele și cu faptul că îi tot repetă că ea a cam uitat româna și mă rog, toate astea devin supărătoare, Cosmina poate fi o sursă continuă de venit a acestui an și Slavă Domnului, anul universitar abia a început.

sursa imaginii: https://afremov.com/image.php?type=P&id=20126

 

luna mai

miros bujorii neprimiți şi mă doare aripa stângă

îmi sângerează la rădăcină iubirea nătângă

te îmbrățişez şi te mânjesc.

vino, trup cald, spune-mi că totul va fi bine

şi eu o să mă prefac că aşa e deşi ştiu prea bine

că lumea asta e impregnată de moarte.

unde eşti, tu, străinule, bărbatul meu cu carne şi cu vorbe?

unde eşti şi de ce nu vii să mă vindeci de toți predecesorii tăi?

să mă vindeci de oameni ca de boală.

să mă vindeci de lipsa asta a iubirii care ne face morți.

e luna mai

masacru de fluturi.

e luna mai.

tu cât mai ai?

tu ce mai ai?

adevărurile vin să se răzbune:

sunt fructe crude,

e fanatismul durerilor

ce se ascund sub zâmbete

și îmi mutilez pielea pe dedesubt.

cred că dacă mă întorci pe dos

îmi supurează toate rănile.

vreau să mă vindec cu iubire

şi să-nvii fluturii-n neştire.

e luna mai.

delir…

E luna mai.

Tu cât mai ai?

Tu ce mai ai?

poeziacincisprezece

 

Prin pietre genunchii mi-au sângerat deseori

Și-am avut numai cioburi în talpă

Sărutările lui aveau gust de fier și de ploi

Sânge-crud picura din gingiile moi

Așteptam să vină iubirea de-apoi

De pribeag să fiu dalbă.

Enigel întors eram deseori, fotografiam numai apusuri

Din troleibuz nu vedeam decât muci și noroi și oameni fără răspunsuri.

Și așa povestea merge a prost sprijinită de-o melodioară

Eu citesc pe un reader vechi cărți fără rost și tu mă citești într-o doară.

Povestea se schimbă când apare un el care știe cum să sărute

El face pietrele să zboare și evident, cunoaște alte rute.

Îmi spune deseori: „Aruncă și temeri, aruncă opreliști aruncă din zbor orice frică

Cunoaște și simte dureri și nevoi și din pietre mereu te ridică”.

Ce gură caldă ai, ce fierbinte e chemarea unui zbor în doi

Ce mâini calde ai și cum se simte înfiorarea curbelor mele moi…

De ce păgân spun oamenii toți când mie mi se pare mai sfânt decât orice?

Mă înclin în fața icoanei iubirii și îți spun

Să îți faci din iubire icoană

Cioplește-l pe el zeu sfânt și păgân

Fă-i din defecte și lipsuri coroană

Ce gură caldă ai, ce fierbinte e chemarea unui zbor în doi

Ce mâini calde ai și cum se simte înfiorarea trandafirie a coapselor mele…

Și așa povestea merge a prost sprijinită de-o melodioară

Eu citesc pe un reader vechi cărți fără rost și tu mă citești într-o doară.

Cine ești?

smiling-mask-illustration-8840634

De ceva timp nu mai vrei să scrii nimic. Ai ales să faci răscoala în tăcere. Oamenii ies în stradă și cheamă viitorul mai bun al copiilor, ei luptă și nu lasă nimic la voia întâmplării. Tu nu faci decât să te afunzi într-o mare de tăcere. O mare de nemișcare a pus stăpânire pe tine.

Somnul e tulbure și dinții îs mai încleștați decât obișnuiau să fie. Taci și muncești și uneori zâmbești, faci glume, râzi aparent, dar ce amar și ce bătrân e sufletul tău în spatele măștii. De fapt, cine naiba mai ești? De ce nu mai citești? De ce ai strâns bradul așa repede anul ăsta? Tu care și în februarie îi aprindeai beculețele și îl priveai cu desfătare până seara târziu… De ce nu mai citești? De ce nu mai desenezi? De ce nu te mai bucuri la auzul copiilor? De ce nu mai faci cu mâna fiecărui tren închizând ochii și punând câte o dorință sau câte două sau câte trei că doar nu există reguli în dorințe.

Nu vrei să te mai arăți nimanui. Pentru că s-ar putea ca unii dintre ei să știe că tu nu ești tu. Ana o să știe. Ea știe cum erai tu. O să încerce să o caute pe cea adevărată în tine și să o scoată de acolo de undeva de jos…

Căci tu stai chircită la propriul tău subsol între demoni și ai lăsat o mască să se miște robotic în locul tău probând pălăriuțe și așteptând primăvara. Ana s-ar putea să încerce să te ia de acolo, să îți vindece arsurile, să îți lingă rănile și îti e teamă să nu urli…

Tu nu vrei să știe nimeni ce hău s-a căscat în tine. Te chircești mai tare. Te văd. îți pui marioneta să zâmbească în oglindă și te străduiești să îi faci strălucirea din ochi să pară reală.

Adevărul e că nu îți pasă. Nu îți mai pasă de nimic și tot ce vrei e să găsești un loc decent unde să dormi și să plângi vreo două săptămâni. Să bei apă în care să presari puțină sare ca să îți hrănești lacrimile și să le naști și să le crești ca pe copii și abia apoi să le dai drumul în lume scoțându-le astfel afară din tine. Pentru că lacrimile cele bătrâne au secat, îs pulbere pe fundul sufletului tău ce stă nemișcat ca un butoi de plastic alb prăfuit. E nevoie de lacrimi-copii…

Pe aici nu trece nimeni. E doar zăpadă murdară, uscată închegată, fir-ar să fie, acum iar zâmbești. Cine ești?