Toleranță & alte probleme

20140509_181544_Dennis

Scriu acest articol din nevoia de a vă reaminti că în societatea noastră avem nevoie de TOLERANȚĂ!

În ultima perioadă citesc foarte multe articole pline de ură fie la adresa comunității gay fie la cea a Bisericii Ortodoxe. Personal, consider că atât de multă vrajbă nu face decât să ne distragă atenția de la lucruri cu adevărat importante.

1.      Atunci când ne exercităm dreptul la vot ar trebui să o facem RESPONSABIL. Aici este un semnal de alarmă pentru toți cei care ne îndeamnă în ultima perioadă să mergem sau să nu mergem la vot. Nu mai bine ar fi ca înainte de toate să ne INFORMĂM? Să știm ce votăm? Ce este acest referendum care va veni? Aduce el vreo îmbunătățire a calității vieții mele în viitor? Familia mea chiar va avea de câștigat de pe urma lui? Oare țara asta are nevoie de un referendum atât de scump când mor oamenii în jurul nostru măcinați de boală, sărăcie și mizerie?

2.      Problema religioasă este mult mai complexă decât vrem să credem. Nu pot să accept că ar exista un Dumnezeu care să nu fie reprezentat de o aură de iubire. Biserica lui Hristos ne îndeamnă la dragoste și toleranță și nu ne permite să ne judecăm unii pe alții. Cred că mergem cam departe cu articolele în care se împrăștie teama că homosexualii vin și ne fură copiii. Reveniți la punctul 1, despre ce e vorba în referendumul coaliției pentru familie? Legalizează el deja căsătoriile gay?

3.      Tatăl meu a fost preot și cunosc niște oameni (puțini ce-i drept) cărora le port o doză mare de recunoștință și respect. Sunt oameni foarte frumoși. Haide să ne oprim din a-i ofensa pe toți.

4.      Am prieteni și colegi gay cărora le port o doză mare de iubire și respect și mă doare să îi văd atacați zilnic.

5.      Câinele meu, Dennis (vezi foto) a fost gay. A trăit 13 ani înconjurat de dragostea noastră și a fost un câine foarte bun de pază.

6.      O să aruncăm acum toate basmele lui Hans Christian Andersen pe foc? Omul era gay… Nu o să le mai citim nimic copiilor? Ce facem cu Oscar Wilde, Virgina Woolf, Marcel Proust, Thomas Mann, Balzac, Verlaine și Rimbaud? Sau nu mai contează fiindcă ăștia-s morți?

7.      Care este un model bun de urmat? Oare abuzurile din „familia tradițională” unde pot fi clasificate? Ce (mai) este tradițional?

8.      Sunt atât, dar atât de multe lucruri care pot fi îmbunătățite în țara asta și noi chiar dăm banii pe acest referendum? Ce facem cu spitalele, școlile, manualele unice imbecile? Ce facem cu lipsa de medicamente, lipsa de informare cu privire la vaccinuri, lipsa de aparatură în laboratoare, lipsa de implicare, lipsa de legislație cu privire la bolnavii psihic, la cei cu handicap? 

În concluzie, vă rog insistent să fiți informați, să fiți blânzi, să fiți raționali, să fiți oameni înainte de preferințe sexuale, de fantezii și de alte chestii care țin de viața privată. Implicați-vă în lucruri care chiar pot face din lumea asta un loc mai bun! Respectați libertatea și luptați pentru ea!

Advertisements

In Memoriam

dav

Vreau să-mi cânte lăutarii, să beau să mă veselesc,

Că mi-e drag să trăiesc, pe copilași să mi-i cresc, măi…

În camera cu iz de ploi de vară și cu liniște de poveste ne pregăteam de petrecerea de ziua ta cu toate discurile cu lăutari. Sărbătoream și dansam și uite, nu a fost în van, căci am rămas cu tine aici pe coaja asta de suflet și când mi-i dor așa de tare, te scot la suprafață și stăm de vorbă la un păhărel de Cotnari.

A fost o viață în care îmi era frică de moarte și a fost o moarte în care mi-era frică de viață. A fost o viață în care timpul avea nesfârșită, nemărginită, incomensurabilă răbdare. Era vremea cu buruieni, cu cartofi, cu frunze de pătlagină și cu rostopască, cu lucernă și cu multă viță de vie. Era vremea verde. Grădina lui tata era cea mai frumoasă. Cimitirul pe care îl îngrijea, asemenea. Cimitirul era frumos, îl măsuram împreună, tată, în lung și în lat, numărând mormintele, spunând poveștile care trebuiau spuse. Acum ce ne facem când chiar tu ești o poveste?

Ți-am căutat printre vechiturile pe care nu am lăsat-o pe mama să le dea de pomană căciula ta brumărie. Aia frumoasă și moale și gri, de miel care te face să te gândești la oi mândre și cornute și la cioban ortoman. Am strâns-o la piept și atingerea mi-a amintit de zilele în care aduceai puii de găină abia ieșiți din găoace în casă în altă căciulă ciobănească. Să doarmă la căldură mititeii. Și dormeam și eu cu ei până dimineața să li-i fie cald. Așa am învățat eu să fiu cloșcă.

Zi de zi dorul de tine se accentuează ca o rană care nu vrea să se vindece. Cu cât trece timpul mai mult cu atât cred că sunt mai bine, și totuși la răscruci mă găsesc plângând și hohotele mele sunt mai violente și hăul din suflet se cască mai tare. Pierzându-te, pe tine, tată, m-am pierdut pe mine și ca să te regăsesc pe tine ar trebui să mă reîntregesc, dar nu știu cum să mă recompun, iar pe tine nu pot să te recompun altfel decât din amintiri care îmi tulbură sufletul.

Tata a fost cu mine în momente în care nu aveam zid. A fost cu mine să-mi fac analizele când nu aveam curaj pentru că știam că după două eprubete de sânge îmi vine să mor și să îmi vărs mațele și a stat cu mine când îmi venea să vomit și m-a învățat să nu fiu bleagă ca o curcă și m-a dus pe drumuri de țară ca să învăț să bag și viteza a patra la Dacie. Tata m-a învățat să ocolesc gropile și să dansez tango. M-a învățat că în viață nu înveți pentru notă, ci înveți pentru tine. Îmi curg lacrimile pe obraji și mă ustură dorul pe suflet și tata nu mai vine. Și-atunci trebuie să văd cum fac să îl reîntâlnesc pe marginea asta de suflet.

La parastasul de un an când am plecat din București cu coliva, cu vasele, cu hainele pentru împărțit, m-am simțit de parcă abia murise și abia atunci eram în convoi. Îl petreceam spre biserică iar pe tata. Mi-a urlat sufletul și nu am putut să îl plâng. Mă lovesc mereu de această durere de a nu-l fi plâns de ajuns de mult pe tata. Îl am mereu cu mine, de altfel. Îl am în cameră, e un teanc de poze răsfirate. Îl am în suflet, în vorbe, în zicale. Nu mă bag, nu-i mortul meu, paie le-am dat la caii mei, paie s-au făcut, apă bei apă te faci… Îl am pe tata în ziua în care am rămas fără frâne la Dacie și țipam ca nebunii. Îl am pe tata dinainte să mă nasc, drept, mândru, cu părul ondulat, cu mustața mai lunguiață, îl am cântând la acordeon și îi aud și vocea. În teancul de poze tata e mai tânăr ca mine și zâmbește sincer lângă oameni pe care i-a reîntâlnit acolo sus. Zâmbesc zâmbetului lui tata și știu că mi-l reîntoarce zâmbind prin mine.

Nu știu când și dacă ne vom revedea, tata, dar ai avut dreptate cu tot. Și sunt fericită că tu ai fost tatăl meu.

A fost o viață în care nu credeam în moarte. Totul era o poveste. Și-a fost o moarte în care tăișul coasei a luminat în mijlocul nopții. Roșu în urină. Metastază. A fost o moarte în care eu încă nu te-am jelit, tată și vreau să te plâng românește, să vin cu zorile, să îmi amintesc vremurile cu buruieni înalte și cu șanțuri la porți.

anii mei și tinerețea au zburat ca pasărea,

de i-aș cere undeva, nu mai poate să mi-i dea…

În camera noastră răcoroasă din căsuța veche cu miros de ploi de vară, cu preșuri pe jos și macat pe pat, cu icoane pe peretele de est, cu măsuță etajată pentru televizor și radio îți văd ochii lăcrimând fericit și trist în același timp ascultând muzică lăutărească, tată. Asta ascult și eu acum, trec anii mei tată și nu mai ești să cânți și să ne încânți. Mă întorc în camera noastră care nu mai există. Miroase a ploi de vară și miroase a lemn. Miroase a iarnă și vară la un loc, miroase a foc și aud dimineața cum tragi cenușa, acum tu ești cenușă și toți o să fim și nu înțeleg viața noastră.

Sunt departe de țara noastră, departe de mormântul tău și am discografia cu lăutarii tăi, tată și acum îmi lăcrimează mie ochii.

 

800

DSC_0522

Oare veți putea auzi prin cuvintele mele vocea pătrunzătoare a tătălui meu spunând la Denia celor Douăsprezece Evanghelii „nu pe acesta vrem să îl eliberăm, ci pe Baraba…”? Se năștea mereu nedumerirea în sufletul meu când oamenii în loc să îl elibereze pe adevăratul erou al omenirii voiau să elibereze un tâlhar. „Și atunci a cântat cocoșul a treia oară” și Petru s-a lepădat de Hristos și s-a împlinit profeția. Cu genunchii lipiți de piatra rece a bisericii din 1763 ascult a nu știu câta oară Evangheliile din glasul fără seamăn al tatălui meu. Nu pot să explic prin cuvinte cât de melodios îmi răsunau cuvintele până în genunchi.

Era neobișnuit de frumoasă cadența pe care o avea și ritmul și felul în care accentua anumite cuvinte pentru a sublinia importanța unor idei. Ceva de genul, atenție! Aici este important ce spun, atenție!, aici este emoționant, atenție!, aici este sărbătoresc, haideți să ne bată inimile mai tare și să simțim emoția Învierii. Poate e doar tata și… exagerez. Totuși, era un tip emotiv și transmitea emoția lui deseori copilărească.

Anii ăștia de mir, tată, când pângăream biserica cu necurăția mea pentru că îmi doream atât de tare să cânt iar Prohodul, anii în care înșiram câte 12 noduri pe sfori cu care tu legai roșiile în grădină. Am legat dorințele și abia apoi am aflat că ar fi trebuit să le dezleg, să le eliberez ca să funcționeze vraja. Of tată, of tată… de când ai plecat, nimic nu mai e sfânt în viețile noastre. Sărbătorile astea nu mai au nimic sărbătoresc în ele. Au rămas doar file de calendar, de amintiri… mucuri de ceară cu care aprindeai lemnele în sobă

Au trecut 800 de zile de când tata nu mai este în viața asta.

E Joia Mare. Deniile sunt mai vii ca niciodată în memoria mea. Eu mergeam la Denii cu tata, desigur. Și deodată parcă se face a fi adevărat. Realitatea se substituie amintirii. Soarele se îndreaptă spre apus, e plăcut, copacii se scaldă în nuanța primului verde. Mama e acasă, casa parohială e acasă, mama face drob și eu sunt cu tata, hoinari și tovarăși din nou. Mi s-a mai întâmplat să alunec în panta amintirii, să mă fac hârtie în metrou, să ies din corp și să mă uit la mine, dar niciodată să simt un suflet trecut de hotar atât de aproape de mine, atât de real. Nu îi simțisem niciodată prezența lui tata de când murise. Îl așteptasem la geam cu paharul de apă și paharul de vin șase săptămâni, dar glonț i se dusese sufletul la cer.

Lumina blândă ușor portocalie a serii se lasă încet în jos. Merg cu tata spre biserică, suntem iarăși împreună. Drumul încă e de piatră și încă are șanțuri, merii sunt iar pe margine și miroase a liliac înflorit. Mergem la Denia celor 12 Evanghelii, oamenii pun dorințe pe Evangheliile torturii. Refacem drumul crucii împreună, drum spre cimitir, drum spre viață, drum spre moarte. Sufletul lui e chiar lângă mine, copacii sunt verzi, Ajungem în curtea bisericii lui și se aude vocea lui. Citește Evangheliile tulburătoare. „Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori! ” (…) Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Prima și a treia Evanghelie au un impact atât de puternic asupra mea pentru că în paralel cu preotul bătrân din biserica plină se aude vocea tatălui meu și nu pot, nu pooot…. Eu aud intonația perfectă a lui tata, îmi răsună în urechi, îmi pocnesc urechile. Plâng. Lacrimile îmi curg șuvoi. Îmi vine să le spun tuturor: eu nu sunt așa. Eu stau la biserică, eu am crescut la biserică, eu stau cuminte și ascult toată slujba, eu suport mult, eu stau în genunchi pe piatră, eu sunt magică, eu pun dorințe pe noduri și noduri pe patimi, dar acum eu trebuie să plec. Plec pentru că tata e preot. Tata a fost preot, tata este veșnic preot, dar eu nu mai pot să mai ascult slujba pentru că nu mai există vocea lui și eu totuși o aud. Și tata nu mai e cu mine… tata rămâne în biserică. Suntem înapoi într-un prezent străin de mine, într-o după-amiază simplă când am gonit spre biserică… Cumpăr o lumânare și merg să i-o aprind dragului de tata, să îi spun că îl iubesc, să aibă Lumină.

El a rămas în biserică și cântă și citește și lumea îl ascultă.

Plec hohotind din curtea bisericii.

Afară miroase a flori.

Apusul e deja înserare. Mâine vor fi 801. Dar sâmbătă noapte avem speranța Învierii și a reÎnvierii.

Lumina lui Hristos

Luminează tuturor.

Jocul cu cireși

Cherry-Blossom-Tree-trees-19838733-750-500

Purtam în mine un cireș

Și l-am uscat pe tot într-un iureș

De vorbe de amar.

De suflet,

Prin unghii mi-a ieșit tot rumegușul

Și o să-ți fie greu urcușul,

Străine,

Căci s-au născut apoi toți munții-n mine.

O lacrimă cât o locomotivă

A dărâmat casa-n care stăteam în realitate.

Și din două lumi amestecate

A mai rămas doar o stivă

De citate, de cărți desperecheate.

Câinele a fugit de frică,

Dar apucase să lingă deja

O bucățică

Dintr-o canapea

Și a-nceput să mă implore

Să strângem rumegușul de real cu ireal

Că-i curată magie.

Îl vindem unor oameni

Sau îl dăm cu chirie.

Nu am știut ce să-i răspund

Și l-am strigat pe tatăl meu

Căci rămăsesem fără Dumnezeu.

Din psalmii Utreniei s-a arătat cu greu

Și mi-a răspuns și l-am chemat să stăm

La masa de Revelion,

Să bem un păhărel din vinul lui cel bun

din via care e tăiată-acum.

Aveam nevoie de un sfat nepământean.

Oare din toate astea, ce credeam?

Că n-o să fim sortiți pieirii?

Că n-am rămas în umbra amăgirii?

E ca un joc,

Curat cuvânt, un eminescian „noroc”.

Ai vrut să pară că e vina mea, străine,

Când am să plec, iau luna iunie

Și iau și câinele cu mine.

Pentru tine va fi mai și apoi iulie deodată!

O să-mi iau toți cireșii-n gloată

Și toate paginile din Neruda

Și tu o să transpiri de ciudă

În Cuptor.

Stai mai ușor, îmi zice tata,

Și eu mă prefac iar în fata

Care eram

Când creanga de cireș îmi bătea-n geam.

Și-ascult și am răbdare

Și pe crestele înzăpezite dintre coaste

Îmi răsare o floare.

Mai stau și azi și mâine stau puțin

Și gust din primăvară

Să-mi treacă de pelin

Şi-aştept să înflorească toți cireşii iară.

 

Vis de toamnă

tumblr_nbaljyQgKm1sg7jo9o1_500

E o seară tipică de toamnă. Simțim cu toții în aer pericolul iernii ce va să vină și să ne amenințe cu gerurile ei tăioase. Atmosfera are o liniște cuprinzătoare și greoaie. O simt pe umerii mei pe toată, o simt pe piept, pe răsuflare, pe fruntea mică. Tata e bolnav și lumea noastră se ruinează. Eu mă întorc de la serviciu. În sunetul ploii, respirând aerul rece și jilav, intru oftând în apartamentul nostru din apropierea centrului. E călduros și cumva luminos deși vremea e cum e. Sunt plăcut surprinsă. Zâmbesc și încerc să mă liniștesc. O caut pe mama întâi și întâi. Sunt surprinsă să o găsesc din nou rotofeie, înfășurată în halatul ei pufos și având alura de cucoană, e mai întremată, e mai tânără, are chipul neridat, nu poartă ochelari și are legată pe cap în stil turcesc o eșarfă multicoloră. Cred că are toți dinții în gură fiindcă nu ține mâna la gură când vorbește. Bună, mama, ce faci? Unde e tata? Păăăi, taică-tu e la un curs.

Pac. Știrea îmi cade cu repeziciune în moalele capului și simt ascuțiciumea nedumeririi. Tata este preot, când are el timp de cursuri? Tata are o grădină mare, cultivă chestii, tata are grijă de găini și acum tata e și bolnav. Vai! Tata e bolnav…

Ce curs? O întreb pe mama cu sprâncenele împreunate a suspiciune, oare tata e la spital și mama nu vrea să îmi zică?

-Stai că nu mai știu exact cum se numește… Mama stă o clipă pe gânduri și apoi spune pronunțând perfect și arborând un zâmbet ușor rușinat chiar și pentru situația asta care ia natura teatrului absurdului din ce în ce mai mult.

-Jiu-Jitsu brazilian.

-Poftim?

Pac. Iar mă doare capul, iar izbitură, iar nu pricep ce naiba se întâmplă. Ignorând stupizenia faptului că tata ar fi la un curs de așa ceva întreb de partea cea mai supărătoare din ultima vreme:

-Și cât a costat?

Mama e nedumerită, de ce naiba ne pierdem timpul cu interogatoriul ăsta? Am putea mai bine să discutăm meniul copios al zilei de mâine, facem ciorbă de cocoș sau șnițele de curcan? Facem plăcintă cu carne sau face mama un tort de mascotă? Știi doar cât îți place ciocolata…

-50 sau 100 de euro, nu mai știu exact.

-Poftim? Mama, e o diferență mare între 50 și 100 de euro.

-Da, mă rog. Nu contează, vrei să îți dea mama și ție să te înscrii?

Mă prăbușesc aproape complet în mintea mea. Ai mei au bani!? Mama are bani? Și dacă au bani, de ce ne chinuim, de ce avem o situație așa de rea? De ce nu am fost pe o listă pentru un transplant? Stai un pic, de ce?

-Mama, dar tata e foarte bolnav. Cum să-l lași să facă un curs de jiu-jitsu? Știi măcar ce înseamnă asta? Astea-s lupte. Dacă îl lovește rău, dacă starea lui se agravează?

-Nu înțeleg ce-i tot dai cu starea asta. Taică-tu e foarte bine, a avut doar o răceală puternică. I-am luat ceaiuri și tinctură de propolis și niște sirop de cătină, totul e ok.

E ceață în privirea mea și nu nu nu înțeleg nimic.

Ies din sufragerie lăsând-o pe mama aproape la fel de nedumerită ca mine și intru în living, mă așez pe canapeaua ruptă și tăiată în bucăți de frati-miu în 2009. Acum e comodă, caldă și acoperită cu o cuvertură roșie blănoasă. Pe fotoliu, lângă mine, e fratele meu. Îmi așez ochii pe el și mă crucesc, e îmbrăcat elegant, în haine indigo, zâmbește și are și el toți dinții intacți. E tânăr, e lucid, tocmai s-a întors de la serviciu.

-Băi, tu ai auzit de chestia asta cu Jiu-jitsu? Nu e normal așa ceva. Frati-miu râde, e total amuzat, îmi face cu mâna un semn, a, lasă-i în pace știi că așa sunt ei caraghioși și mai fac câte o năzbâtie, ce ești așa de serioasă?

Pe ușa de la sufra, proaspăt ieșit de la duș și cu părul pieptănat cool intră vedeta serii: tata. E cu zece ani mai tânăr, poate, e proaspăt bărbierit, merge drept și sigur pe el și nu are niciun fir de păr alb, totul e așa de… proaspăt la el. Miroase a aftershave-ul lui, ce naiba??

-Tata, dar ficatul? Operația, lichidul?

Tata mă liniștește cu ochii lui verzui și puși pe șotii și îmi spune că e fericit, că la cursul ăsta și-a făcut și un amic și că nu sunt lupte serioase, e ca și cum urmărești niște șoareci. Și tata râde complice.

17.09.2017

ora 19.

Mă trezesc buimacă.

Am dormit după-amiază.

Au trecut 624 de zile de când a murit tata.

Soțul meu e la computer, lucrează la un proiect. Merg la el să îi spun ce am visat. În timp ce îi povestesc, izbucnesc în lacrimi. Mă întorc în pat, în poziție fetală, îmi strâng genunchii în brațe și vreau cu ardoare să fie ca în vis. Să fim o familie normală, să fim din nou cu toții. Cățelușa mea vine și îmi linge mâinile.

Fratele meu este bolnav de schizofrenie, iese rareori din casă.

Mama este slabă și tristă.

Ora 20.

Mama a venit la noi în vizită, are un batic mov, legat turcește pe cap, ca un turban.

Afară a început ploaia și e tare frig. Mă gândesc că în curând o să vină iarna.

photo source:

https://www.bing.com/images/search?view=detailV2&ccid=zSlSMHq3&id=0979354155AF41A44D9F69D034B315C6682D2D35&thid=OIP.zSlSMHq3wFrg1C54J83g-QDMEy&q=autumn+rainy+dream&simid=608055151958360793&selectedIndex=1&ajaxhist=0

You can find me on WattPad now!

Elena, the main character is romantically involved in two wonderful worlds at the same time. The first one involves a love story with Markus, a tremendous love that has been tormented by family problems and money issues, a love that hurts and burns. Being caught in Markus’s love trap Elena finds R. The forbidden love of the man whose name cannot be told yet. Who is she going to stay with? What is going to happen? How is a woman’s life and love philosophy?
Stay with me and my LoveStories!

Check this out!

https://www.wattpad.com/story/118120793-elena%27s-lovestories

_ALI5034

Ora de Ca(ti)fea I. Secretul cutremurător al Casei Dalia

lady_in_white_by_princess00lyl-d32qiy2

Adina

Cred că soarele strălucește mai frumos azi. Este o zi tocmai bună pentru a scrie un roman. E o toamnă atractivă cu frunze în culori care inspiră. Se știe prea bine că toamna îi inspiră pe autori care devin melancolici mirosind iminența ploii. Adina scoate caietul, apoi se răzgândește. Scoate telefonul mobil și își mușcă limba de ciudă pentru lipsa de responsabilitate ca autor și istoric și om serios. Cercetarea nu ar trebui făcută așa, își zice și bate cu tocul pătrățos al botinei pe asfalt. Fir-ar! Ar trebui să aibă un aparat de fotografiat ca lumea. Nimic nu are, nimic nu merge cum ar trebui să meargă. Oprește-te! Îi strigă din cap cealaltă voce, gata, repetă gândurile pozitive, o să fie bine, o să fie bine, uite, și pe zidul ăla scrie. Nu te mai preocupa, totul va fi bine!

Minutele trec și ea este încă în fața casei din strada M. Trebuie să găsească ceva referitor la strada asta, la casa asta la tot. Dintr-o dată, în mintea ei creață își face loc o poveste de mult timp pierdută. E povestea Daliei. Dalia a fost un nenorocit de personaj jumătate real jumătate fantasmă produsă de oamenii din satul bunicii Lucreția. Bunica Lucreția, mama maică-sii provenea dintr-un sat din Lunca Dunării și păstra încă viu acest spirit al poveștilor. Așa că noi nu știm exact cât de real este ce îi povestea nepoatei Adina. Totuși, fetița încă păstra neatinsă spaima nopților în care trebuia să adoarmă cu imaginea Daliei întipărită în fața ochilor. Deci, a fost odată ca niciodată într-un sat din sudul României o tânără superbă pe nume Dalia Cropcea. Dalia era brunetă, înaltă, perfectă. Ruptă parcă dintr-o poveste cu zâne sau poate cu Iele? Pe Dalia o avantaja culoarea albă deoarece îi punea în valoare tenul ei alb luminos și ochii negri misterioși. Buclele brunete îi încadrau fața și era cea mai râvnită fată din sat. Lucreția zăbovea o clipă să vadă dacă a captat atenția Adinei, fetița deja își imagina că ea însăși era Dalia, elegantă și sofisticată și în același timp simplă și pură ca o floare de dalie al cărui nume îl purta. Orfană de tată, șansele Daliei de a se căsători erau reduse deoarece zestrea îi lipsea cu desăvârșire. Mama ei, fostă frumusețe a satului ajunsese să se zbârcească de la soare muncind cu ziua pentru a putea întreține casa în lipsa unui bărbat. Își punea nădejdea în fiica sa și în frumusețea ei. Îi spăla tenul cu lapte și i-l freca cu albuș de ou. Îi îngrijea părul și i-l clătea cu infuzie de mentă, oțet de mere și apă de trandafiri, o pieptăna cu pieptăn de os și apoi cu perie de lemn și o descânta de câte ori pleca și de câte ori se întorcea din sat nu cumva să i-o deoache cineva. Dalia strălucea și la propriu și la figurat. După multe încercări ratate ale mamei sale de a-i aranja căsătoria cu băieți din familii bune, Dalia s-a căsătorit din dragoste cu Valentin. Vali o iubea pe fata asta la nebunie, dar, evident, defectul lui era același ca al ei: sărăcia lucie. Cei doi duceau o existență mizeră mutându-se când în casa mamei ei când în casa părinților lui unde mai erau doi frățiori mai mici. Peste tot erau o povară. Fata fusese răsfățată de mama ei, nu voia să muncească pământul și nu voia să se oprească din a-și îngriji trupul și necazurile se succedau asupra ambelor familii până când în sat a apărut un italian bogat. La vreo 40 și ceva de ani nu fusese niciodată căsătorit și venise prin România ca să cumpere pământ și să facă niște afaceri cu pepeni. Așa susținea el. Într-o română spartă pălăvrăgea la băută ore întregi cu drojdierii cu care se împrietenise și ore întregi aștepta poate poate o trece Dalia pe la șosea să îi admire frumusețea care căpătase o notă tristă ce îi dădea o nuanță de mister și o făcea și mai atractivă. Italianul a înțeles situația celor două familii imediat și i-a propus Daliei să facă un ban, cu el evident. Nu s-ar considera că se prostituează, ar fi o situație fericită pentru toată lumea. La început, Dalia a fost flatată de atenția acestui nou personaj. I s-a părut că este un dar ceresc. Italianul era bun la pat și îi dădea și suficienți bani încât să acopere multe dintre durerile familiei. Și-a îmbrăcat nepoțeii pentru școală, i-a cumpărat mamei două vaci pentru lapte și aceasta a început să vândă lapte și brânză și plăcinte cu brânză și a început să facă planuri în mintea ei să cumpere un teren. Să i se dea italianului de două ori pe săptămână nu era un lucru chiar rău. Valentin nu avea cum să afle că era mereu plecat la câmp și pe ea o lăsa să se ferească de soare. Dar acuș venea iarna. Cum o să își mai ascundă ea plecările subite? De câte ori o să o mai creadă soacră-sa că a găsit bani pe jos? După o perioadă cam toată lumea din sat știa ce face tânăra domniță. Majoritatea o blestemau și o ocărau în intimitatea caselor lor, dar continuau să îi zâmbească laconic.

Dalia a început să aibă mustrări de conștiință din cauza faptului că nici măcar o dată Valentin nu i-a reproșat un singur lucru, ci într-o singură seară i-a spus să nu mai aducă bani în casă. Că ei sunt fericiți așa cum sunt. Ea a plâns, l-a îmbrățișat și a hotărât să fie fericită doar cu el. A doua zi a mers la italian, i-a spus că trebuie să se întoarcă la soțul ei și că nu se mai pot întâlni. Italianul era beat mangă. I-a spus că vrea să o mai iubească o dată și apoi să o mai vadă o dată de aproape în rochia ei albă și o lasă să plece. Dalia a acceptat. Îi era datoare omului, fără el nu ar fi putut să vadă noi perspective.

În micile pauze în care Lucreția privea spre stradă din umbra dudului bătrân, Adina cea mică o întreba ce înseamnă că Dalia se iubește cu italianul. Adică ea se pupă și cu el și cu Valentin? Lucreția o mustra pe fetiță spunându-i că se iubea și atât și că astea sunt chestii pentru oameni mari pe care le va afla la timpul potrivit. Să stea și să asculte cuminte și să îi fie învățare de minte tot ce aude că așa se învață mai întâi din experiența altora că poate apuci să ai noroc să nu dai peste așa ceva și poate și mai bine, apuci să te ferești de străini din-ăștia. Povestea continua în adierea vântului printre frunzele foșnitoare de dud. Dalia s-a iubit cu italianul apoi și-a îmbrăcat rochia albă și s-a așezat cuminte pe un scaun în fața ferestrei ca să se lase privită. Italianul, beat de rachiu, beat de iubire și orbit de furie, a ucis-o pe fată cu un cuțit mare de bucătărie. I-a spintecat gâtul și apoi a încercat să fugă. Cu ochii parcă goi în cap se spune că fugea prin sat și le spunea tuturor că Dalia cea frumoasă o să-l prindă oricum. Lei non mi lascia, Dalia non mi lascia. La închisoare a reușit să mituiască un paznic și să-și taie singur gâtul cu un briceag adus de acela. Lumea din sat, totuși, susținea că Dalia l-a omorât. Tânăra a fost îngropată creștinește, mama ei a insistat să poarte rochia de mireasă. A fost cusută și spălată și dată cu nițică faină ca să îi fie tenul iar frumos și strălucea ca o zână în coșciug înfiorând tot satul. La 40 de zile după ce au îngropat-o, ambele familii ale fetei susțineau că Dalia s-a făcut strigoi și că îi vedeau silueta oglindindu-se pe orice suprafață lucioasă. Oameni din sat o vedeau plângând la răspântii mereu cu rochia albă fluturând în vânt. Alții susțineau că o iau cu autostopul și apoi că le dispare din mașină. Povestea ei se contopea cu povești cu fantome, povești cu strigoi și copiii se jurau că au văzut-o ieșind din cimitir și că de sub rochie îi ieșeau copite de cal. Adina își astupa urechile și zicea mamaie, te rog, îmi e frică. Dalia nu era fată rea. Dalia nu e strigoi, Dalia nu a murit că ea e zână frumoasă. Lucreția nu mai zicea nimic ci după liniștea asurzitoare și spaima fetiței repeta profetic ia aminte, ia aminte.

– Domnișoară, domnișoarăăăă!

O ușoară bătaie pe umăr o trezește pe Adina din povestitul mamaiei Lucreția și o readuce în prezentul străzii cu telefonul blocat în mână și cu camera pe stand by. Un tânăr la vreo 20 și ceva de ani îi spune politicos că nu are voie să facă poze acolo, este o proprietate privată și e mai bine să plece până nu apare paznicul. Cum adică privată, este o casă părăsită, vin de ani de zile aici. Eh, acum nu mai este părăsită. Domnul Mircescu a cumpărat aici și nu vrea neplăceri. O să obțină o autorizație să demoleze și face o terasă. La conacul bântuit sau ceva de genu.

-Haideți, mergeți în altă parte, vă rog.

Adina pleacă destul de buimăcită și încă gândindu-se la Dalia. Dacă ar putea inventa o poveste similară… Dacă de fapt, Dalia, jumătate strigoi, jumătate femeie a venit la București să se răzbune pe toți bărbații ascunzându-și micile copite profane în cizmulițe de vânătoare? Dacă această casă fără istorie și fără dovezi s-ar numi dintr-o dată casa Dalia, iar ea, mica Adina ar deține secretul cutremurător al casei Dalia? Dacă astfel ar da în sfârșit lovitura cu cea mai tare carte bazată pe fapte reale? Căci până la urmă, orice legendă are un temei, nu?

Cu gândurile astea ajunge rătăcind până la piața Romană unde ocupă un loc la o terasă afară și începe să scrie povestea Daliei și a casei Dalia. La nici zece minute după ce a sorbit mulțumită din cafeaua adusă de chelner și a cerut și un pic de scorțișoară a apărut în fața ei un tânăr îmbrăcat într-un costum mișto. Uau, ce bine arată tipul. Clar nu e de nasul meu, OMG, vine la masa mea.

– Salut, eu sunt Matei, pot lua loc lângă tine două minute, nu mai e nicio masă liberă, nu te deranjez, nu?

Matei

După ce am stat cu roșcata aia mică la cafea, mi-a dat mie prin cap că mi se termină banii prea repede și cum am fost un idiot nehalit și am comandat numai chestii scumpe ca să ma dau grande în fața muierii ca o muscă proastă ce a dat de miere, aș face bine să îmi reiau naibii traseul și să mai fac rost de niște bani că nu merge așa. Cine știe dacă o să o mai văd pe Cosmina aia vreodată. Și oricum femeia știe că trebuie să îi dau informații, mai bine o iau iar spre un pic de cerșeală cât e soarele pe cer și nu mă prind nenorociții ăilalți pe traseele lor.

Spre seară, Matei e prins la ananghie. De ce ți-e frică de-aia nu scapi. Dobitocul a stat prea mult la Rahova și a venit razia să îi ia să îi întrebe de sănătate și să îi ducă în adăposturi. Niște cretini ăștia care cred că le fac vreo binefacere celor de afară. Nimeni, nimeni vreodată nu vrea să meargă în nenorocitele alea de adăposturi unde duhnește a șosete soioase și a fiertură cu săpun. Pentru că Matei a încercat să facă pe nebunul (de obicei funcționează, în mijloacele de transport și nu numai, la întâlnirea cu o instanță autoritară cel mai bine, a constatat el, e să nu ai discernământ). Așa că dragul de el a pus privirea pe un stâlp și a făcut ochii goi și a început să spună cuvinte fără rost, lucruri incoerente, porcării. Polițiștii au chemat o salvare și l-au dus la spital la spitalul de nebuni, la Obregia.

Berceni. Noaptea. Matei refuză pastilele, i se face un cocktail intravenos oricum. Începe să vadă în ceață și alunecă în somn. Cum dracu să le spună ăstora că el e Matei Dumitriu că desigur că are acte, că stă în Colentina și culmea, e student la Medicină. Și cum se mai întâlnește el cu Cosmina acum dacă e capturat aici? Cum naiba îl anunță pe taică-său că nu ajunge acasă? E distrus mai ales dacă întâlnește vreun amic de prin anul șase de la practică, fuck, îi știe și pe rezidenți. Să o ia dracu de cerșetorie, de câte ori a zis că se lasă, dar de câte ori ori ori ori ori….

Minutele trec greu. Mințile sunt încețoșate și mâinile nu au stabilitatea de a menține lingura deasupra farfuriei. Pleosc. Cade. Se uită în jurul lui stând într-o rână. Îi vede oblic pe ceilalți colegi de salon. A numărat cu privirea mai mult de zece. Capetele lor sunt mari și frunțile sunt teșite. Sărăcia pare ceea ce îi unește pe toți și îi face să ajungă aici. Săracii sunt nebuni. Bogații sunt excentrici.

Oamenii de aici scot zgomote sălbatice, unii sunt violenți și maturi, alții par doar niște copii autiști mari. Te frapează ochii. Sunt goi. Corpurile le sunt diforme. Sufletele le atârnă pe afară din pijamalele zdrențuroase. La Fundeni dacă mergi la Oncologie vezi mult victimizing. Self pity, conștiința bolnavului. Pacientul își asumă noua condiție, ridică ușor sprâncenele în sus și își lasă obrajii căzuți. Moartea le rătăcește printre riduri. Sufletul se zbate să intre la loc, e viu, vrea mai mult, poate mai mult. Chipul e palid. Bolnavii psihic sunt altfel. Ei nu mai vor nimic, doar la nivel instinctual se mai dă o luptă. Unii sunt supraviețuitori, fură, trag, nu împart. Alții dorm cu gurile deschise amorțiți de cocktailuri de sedative. Mișcarea e puțină și de leagăn. Își liniștesc corpurile și mintea bălăngănindu-se. Nevoia de mamă, poziția fetală, mișcarea blândă. Urlet sălbatic apoi tăcere apoi iar urlet. Tăcere, tăcere… până urlă asistenta. Bolnavii psihic sunt strigați pe numele de familie. Strigați la propriu. Se țipă mult. Asistentele nu au răbdare. Propriile lor fețe sunt goale și diforme. Matei e obosit. Picioarele îi amorțesc așteptând vizita medicală. Unde va fi ameliorarea? Ce rămâne din ochii goi? Cine șterge saliva care curge? Cine alină tulburarea? Care e soluția?

O vede încețoșat pe Marta. Nu pot să cred, chiar e Marta, ej nebun. Marta e o studentă cu care îl ajutase la un moment-dat cu niște cursuri și îi vânduse niște cărți de care nu mai avea nevoie.

Matei, ce faci aici? Ce s-a întâmplat?

Și atunci îi vine încă o idee genială a minții lui născute pentru uzurpare. Impostura următoare e de cercetător. Malllrttta, iarlrltă-mă te lrrlrog că vorlllbesc așa. E de la Romparlrrkin. Marta râde. Matei îi explică cu dificultate cum a făcut el pe nebunul ca să ajungă aici ca să se pregătească de pe acum pentru materia de anul 6. Cât de pasionat a fost de psihiatrie și cum a vrut să vadă exact cum este de partea bolnavului, care sunt efectele, care sunt nedreptățile cum se poate îmbunătăți sistemul, vine cu teoria unei apropieri de bolnav și de sentimentele acestuia, a vrut să vadă totul din postura de insider. Matei scapă și de data asta.

Va urma.

Sursa imaginii: http://princess00lyl.deviantart.com/art/lady-in-white-185995370