Prin Rai

270120122080

E o dimineață geroasă, tata merge să pună apă caldă la găini. Se întoarce cu Ionică în brațe, „ia uitați-vă, fetelor, cât este de blând!”. Cocoșul blând e un spectacol al culorilor. Tata aduce în brațe în casă câte un câine, o pisică, un fluture, salvează arici, pui de vrabie, hrănește porumbei, îngrijește de puii lăsați de cloșcă… asta când nu se ocupă de grădina lui fantastică, de vița de vie, de pomi… E prieten la cataramă cu câinii și știu că le admiră în secret pe pisici pentru viața de „boieroaice” și are o răbdare înduioșătoare cu găinile. Iarna are grijă să nu cumva să înghețe vreunul. Avem câini și pisici pe lângă sobă și din când în când câte un cocoș…

E frig de crapă pietrele. În jurul nostru niște tineri aruncă cu petarde, îmi iau în brațe cățelușa care tremură și îmi vin în minte vorbele lui tata „cap ai, minte ce-ți mai trebuie”. „Să ai grijă pentru că ăștia de talie mică îngheață repede”. Asta după ce eu însămi, de talie mică, de dimineață după ce mă îmbrăcasem cu dres, colanți, pantaloni, două pulovăre și geaca de iarnă, eșarfă și peste eșarfă un fular la gură, i-am văzut parcă privirea pusă pe șotii și pe un ton glumeț amestecat cu un soi de milă m-a întrebat ca în vremurile bune: „mai puneai, fă, și plapuma?”.

Îl am mereu cu tata pe lângă mine prin vorbele lui de duh, privirile ironice, felul în care mă raportez la diverse situații. Și totuși, lipsa lui e imensă. Încă ma trezesc plângând, încă vreau să îl sun, încă …

Mă pun în pat seara și încerc să adorm în diferite moduri. Primul este un exercițiu de respirație în care inspiri numărând încet de la unu la cinci și apoi faci o pauză numărând, șase, șapte, și apoi expiri pe opt. Repeți figura până când ți se liniștesc bătăile inimii, respirația se rarefiază, creierul intră într-o altă stare. Visele din timpul nopților mele aduc la suprafață. Se deschide iarăși drumul către satul copilăriei mele. Am ajuns pe lumină, se făcuse ziuă, tata lega la vie. Era îmbrăcat cu bluza lui bleumarin și avea pe cap pălăria de curte, cea din pai. Era tânăr. M-am bucurat atât de mult să îl văd.

-Tata, tata, ce dor mi-a fost de tine!

Tata nu mă vedea. L-am îmbrățișat lângă colțul casei, lângă streașina de boltă de viță de vie, dar nu m-a auzit și nu m-a îmbrățișat înapoi.

Jocul continuă. Avem problemele noastre, în schimb, tata are raiul lui. A rămas în satul lui iubit, cu via, cu oamenii cărora le-a fost duhovnic și încă nu au tăiat nucul și sunt înfloriți crinii portocalii și dacă merg în spate găsesc găinile și curcile.

Ziua merg îngândurată pe stradă, cu privirea în pământ. Oamenii servesc și ei în jurul meu tăcere sau telefoane. Mă zbat și mă nărui și mă pierd și mi-e dor de tata și mi-e dor de mine. Care e raiul tău?

Mă întorc des pe tărâmul amintirilor pe care am încercat să le îngrop și acum le dezgrop și le retrăiesc și mă vindec și apoi le las unde sunt. Mă obsedează o imagine în care după ce plecau musafirii de la noi de acasă, eu, mama și tata ieșeam la poartă și le făceam cu mâna până mașina lor se pierdea în depărtare. Mă simt de parcă eu, în slow motion, trec cu mașina prin fața porții din copilărie și eu mai mică și mai slabă și mai vioaie îmi iau la revedere de la mine însămi. Și tot eu îi fac cu mâna fetiței mici care trebuie să rămână în urmă.

Și eu și mama, suntem cioburi, bucăți sparte care nu se pot lipi pe alt decor. Viața fără tata e pustie mai ales acum.

Ce mai faci, tata?

Mama a plecat să caute vase să îți împartă pentru parastas.

Unde ești cu geanta ta roșie să o ajuți să care?

Cred că uneori te plimbi cu o roabă plină cu farfurii prin rai. Nu am idee ce faci cu atâtea. Anul ăsta îți trimitem și lingurițe de cafea. Clinc, clinc, clinc se aude în rai în urma pașilor tăi.

Eu i-am zis că vrei doar o petrecere cu vin fiert și oameni de calitate, cu vreo doi acordeoniști talentați, toate într-un spațiu cald, la gura sobei, în miros de lemn de nuc, cu vreo doi pui de pisică jucăuși, sub privirile câinelui credincios și-ale unui cocoș țanțoș. Nu ai ce-i face. N-or să mă creadă.

 

 

 

Advertisements

Ianuarie 3 ani

photo-2

Ora două și un sfert poate fi ora două și jumătate…

Ianuarie e sigur.

Pentru că ianuarie mă tulbură peste măsură

Am fugit. Era mai ușor s-o iau pe scurtătură.

Să fac pe deșteapta că înșel viața și moartea.

Da, hai să punem de-o poezie!

Mai facem o nebunie și ne credem nemuritori,

Dar ianuarie a venit, a luat, a șters, a făcut curat

Și a lăsat un gol.

Tu crezi că îl poți umple cu fluturi pe mobilă

Sau cu muntele ăla de la fereastră.

E pură fantezie să crezi asta.

 

Ianuarie 3 ani,

Mai punem de o poezie?

Să ne treacă de parastas?

Voi ăstora de ați rămas,

Vă place să dați nas în nas

Cu noianul gros de amintire?

 

Comemorare.

Uite că până acum nu am înțeles de ce oare

Nu e ok să serbezi ziua când omul îți moare.

Pentru că doare.

Și „doare” nu-i de-ajuns de greu ca să exprime

Ce arde, țipă, ustură, izbește și tresare…

 

Și fugi.

Fuga e bună și e la îndemână.

Fuga e ușoară și ascuțită în același timp.

E înșelătoare.

Nu poți să te vindeci până nu curge puroi

Și ține-te bine că e șuvoi

Și nu mai privi înapoi.

Oricum ai găsit vinovați

E negarea, frustrarea și la vară e marea.

Și mai pui de-o poezie și mai faci o nebunie.

Acum, draga mea, vei fi nemuritoare pe o foaie de hârtie.

Așteptând ca din cuvinte să iasă aripi și să te ridice din mocirlă.

 

Ianuarie e luna în care

Trebuie să îi văd mormântul lui tata.

Mărturisesc: Nici nu calc pe-acolo.

Nu i-l îngrijesc.

Ar însemna s-accept că a murit.

 

Ianuarie

3 ani.

Tata e într-o călătorie.

Se lasă așteptat să vie

Pe nepusă masă cu un butuc de viță de vie

Să-mi crească iar copilărie din frunze de nuc,

Din leagăn,

Din cântec de cuc,

Din colind de copil vrăjit

Cu rugăciune de înger

 Și măr înflorit.

………………………………………..

Rămân pe muntele vrăjit.

 

Sursa imaginii:

http://ifyouregoingthoughhellkeepgoing.blogspot.com/2012/01/winter-in-my-soul.html

 

Poem de dragoste

Autumn Love Images[1]

Te țin de mână noaptea și tu te îngropi adânc înăuntrul ființei mele

și plămânii mei sunt în tine

și nu mai știu cine respiră în cine.

Nu este doar poemul meu,

E poemul nostru derbedeu.

Poem de viață și de bucurie

Cu ochi verzi de pisică și cu apă vie.

Noi suntem poemul făcut dintr-o fântână de zâmbete

Peste care am tras pături din sărutări moi în care mă învelești toamna să uit de frunze.

 

Eu sunt un poem despre frumusețe și despre luptă

și te țin de mână noaptea când umbrele încep să prindă contur.

Voi naviga pe marea asta agitată a gândurilor tale și velele mele îți vor fi aripi,

Nu te teme!

Sunt suma tuturor dorințelor tale contopite cu suma tuturor coșmarurilor din care te-am trezit.

 

Sunt cântecul pe care îl cânți la duș

Și uneori stau pe lama de la aparatul tău de ras

Și la orice pas sunt pe punctul de a-ți pătrunde în sânge.

Mă strecor tiptil pe gropița de pe obrazul tău stâng

și dacă zâmbești o să îmi simți inima acolo bătând a bucurie.

 

Sunt suma tuturor săruturilor pe care ni le vom da la miezul nopții

și am gust de vată de zahăr și de vâsc.

 Te țin de mână noaptea și sărutările tale devin frunze

și mă înveți să iubesc toamna.

 

sursă imagine: http://lovegalleryfree.blogspot.com/2011/05/autumn-love.html

 

Toleranță & alte probleme

20140509_181544_Dennis

Scriu acest articol din nevoia de a vă reaminti că în societatea noastră avem nevoie de TOLERANȚĂ!

În ultima perioadă citesc foarte multe articole pline de ură fie la adresa comunității gay fie la cea a Bisericii Ortodoxe. Personal, consider că atât de multă vrajbă nu face decât să ne distragă atenția de la lucruri cu adevărat importante.

1.      Atunci când ne exercităm dreptul la vot ar trebui să o facem RESPONSABIL. Aici este un semnal de alarmă pentru toți cei care ne îndeamnă în ultima perioadă să mergem sau să nu mergem la vot. Nu mai bine ar fi ca înainte de toate să ne INFORMĂM? Să știm ce votăm? Ce este acest referendum care va veni? Aduce el vreo îmbunătățire a calității vieții mele în viitor? Familia mea chiar va avea de câștigat de pe urma lui? Oare țara asta are nevoie de un referendum atât de scump când mor oamenii în jurul nostru măcinați de boală, sărăcie și mizerie?

2.      Problema religioasă este mult mai complexă decât vrem să credem. Nu pot să accept că ar exista un Dumnezeu care să nu fie reprezentat de o aură de iubire. Biserica lui Hristos ne îndeamnă la dragoste și toleranță și nu ne permite să ne judecăm unii pe alții. Cred că mergem cam departe cu articolele în care se împrăștie teama că homosexualii vin și ne fură copiii. Reveniți la punctul 1, despre ce e vorba în referendumul coaliției pentru familie? Legalizează el deja căsătoriile gay?

3.      Tatăl meu a fost preot și cunosc niște oameni (puțini ce-i drept) cărora le port o doză mare de recunoștință și respect. Sunt oameni foarte frumoși. Haide să ne oprim din a-i ofensa pe toți.

4.      Am prieteni și colegi gay cărora le port o doză mare de iubire și respect și mă doare să îi văd atacați zilnic.

5.      Câinele meu, Dennis (vezi foto) a fost gay. A trăit 13 ani înconjurat de dragostea noastră și a fost un câine foarte bun de pază.

6.      O să aruncăm acum toate basmele lui Hans Christian Andersen pe foc? Omul era gay… Nu o să le mai citim nimic copiilor? Ce facem cu Oscar Wilde, Virgina Woolf, Marcel Proust, Thomas Mann, Balzac, Verlaine și Rimbaud? Sau nu mai contează fiindcă ăștia-s morți?

7.      Care este un model bun de urmat? Oare abuzurile din „familia tradițională” unde pot fi clasificate? Ce (mai) este tradițional?

8.      Sunt atât, dar atât de multe lucruri care pot fi îmbunătățite în țara asta și noi chiar dăm banii pe acest referendum? Ce facem cu spitalele, școlile, manualele unice imbecile? Ce facem cu lipsa de medicamente, lipsa de informare cu privire la vaccinuri, lipsa de aparatură în laboratoare, lipsa de implicare, lipsa de legislație cu privire la bolnavii psihic, la cei cu handicap? 

În concluzie, vă rog insistent să fiți informați, să fiți blânzi, să fiți raționali, să fiți oameni înainte de preferințe sexuale, de fantezii și de alte chestii care țin de viața privată. Implicați-vă în lucruri care chiar pot face din lumea asta un loc mai bun! Respectați libertatea și luptați pentru ea!

In Memoriam

dav

Vreau să-mi cânte lăutarii, să beau să mă veselesc,

Că mi-e drag să trăiesc, pe copilași să mi-i cresc, măi…

În camera cu iz de ploi de vară și cu liniște de poveste ne pregăteam de petrecerea de ziua ta cu toate discurile cu lăutari. Sărbătoream și dansam și uite, nu a fost în van, căci am rămas cu tine aici pe coaja asta de suflet și când mi-i dor așa de tare, te scot la suprafață și stăm de vorbă la un păhărel de Cotnari.

A fost o viață în care îmi era frică de moarte și a fost o moarte în care mi-era frică de viață. A fost o viață în care timpul avea nesfârșită, nemărginită, incomensurabilă răbdare. Era vremea cu buruieni, cu cartofi, cu frunze de pătlagină și cu rostopască, cu lucernă și cu multă viță de vie. Era vremea verde. Grădina lui tata era cea mai frumoasă. Cimitirul pe care îl îngrijea, asemenea. Cimitirul era frumos, îl măsuram împreună, tată, în lung și în lat, numărând mormintele, spunând poveștile care trebuiau spuse. Acum ce ne facem când chiar tu ești o poveste?

Ți-am căutat printre vechiturile pe care nu am lăsat-o pe mama să le dea de pomană căciula ta brumărie. Aia frumoasă și moale și gri, de miel care te face să te gândești la oi mândre și cornute și la cioban ortoman. Am strâns-o la piept și atingerea mi-a amintit de zilele în care aduceai puii de găină abia ieșiți din găoace în casă în altă căciulă ciobănească. Să doarmă la căldură mititeii. Și dormeam și eu cu ei până dimineața să li-i fie cald. Așa am învățat eu să fiu cloșcă.

Zi de zi dorul de tine se accentuează ca o rană care nu vrea să se vindece. Cu cât trece timpul mai mult cu atât cred că sunt mai bine, și totuși la răscruci mă găsesc plângând și hohotele mele sunt mai violente și hăul din suflet se cască mai tare. Pierzându-te, pe tine, tată, m-am pierdut pe mine și ca să te regăsesc pe tine ar trebui să mă reîntregesc, dar nu știu cum să mă recompun, iar pe tine nu pot să te recompun altfel decât din amintiri care îmi tulbură sufletul.

Tata a fost cu mine în momente în care nu aveam zid. A fost cu mine să-mi fac analizele când nu aveam curaj pentru că știam că după două eprubete de sânge îmi vine să mor și să îmi vărs mațele și a stat cu mine când îmi venea să vomit și m-a învățat să nu fiu bleagă ca o curcă și m-a dus pe drumuri de țară ca să învăț să bag și viteza a patra la Dacie. Tata m-a învățat să ocolesc gropile și să dansez tango. M-a învățat că în viață nu înveți pentru notă, ci înveți pentru tine. Îmi curg lacrimile pe obraji și mă ustură dorul pe suflet și tata nu mai vine. Și-atunci trebuie să văd cum fac să îl reîntâlnesc pe marginea asta de suflet.

La parastasul de un an când am plecat din București cu coliva, cu vasele, cu hainele pentru împărțit, m-am simțit de parcă abia murise și abia atunci eram în convoi. Îl petreceam spre biserică iar pe tata. Mi-a urlat sufletul și nu am putut să îl plâng. Mă lovesc mereu de această durere de a nu-l fi plâns de ajuns de mult pe tata. Îl am mereu cu mine, de altfel. Îl am în cameră, e un teanc de poze răsfirate. Îl am în suflet, în vorbe, în zicale. Nu mă bag, nu-i mortul meu, paie le-am dat la caii mei, paie s-au făcut, apă bei apă te faci… Îl am pe tata în ziua în care am rămas fără frâne la Dacie și țipam ca nebunii. Îl am pe tata dinainte să mă nasc, drept, mândru, cu părul ondulat, cu mustața mai lunguiață, îl am cântând la acordeon și îi aud și vocea. În teancul de poze tata e mai tânăr ca mine și zâmbește sincer lângă oameni pe care i-a reîntâlnit acolo sus. Zâmbesc zâmbetului lui tata și știu că mi-l reîntoarce zâmbind prin mine.

Nu știu când și dacă ne vom revedea, tata, dar ai avut dreptate cu tot. Și sunt fericită că tu ai fost tatăl meu.

A fost o viață în care nu credeam în moarte. Totul era o poveste. Și-a fost o moarte în care tăișul coasei a luminat în mijlocul nopții. Roșu în urină. Metastază. A fost o moarte în care eu încă nu te-am jelit, tată și vreau să te plâng românește, să vin cu zorile, să îmi amintesc vremurile cu buruieni înalte și cu șanțuri la porți.

anii mei și tinerețea au zburat ca pasărea,

de i-aș cere undeva, nu mai poate să mi-i dea…

În camera noastră răcoroasă din căsuța veche cu miros de ploi de vară, cu preșuri pe jos și macat pe pat, cu icoane pe peretele de est, cu măsuță etajată pentru televizor și radio îți văd ochii lăcrimând fericit și trist în același timp ascultând muzică lăutărească, tată. Asta ascult și eu acum, trec anii mei tată și nu mai ești să cânți și să ne încânți. Mă întorc în camera noastră care nu mai există. Miroase a ploi de vară și miroase a lemn. Miroase a iarnă și vară la un loc, miroase a foc și aud dimineața cum tragi cenușa, acum tu ești cenușă și toți o să fim și nu înțeleg viața noastră.

Sunt departe de țara noastră, departe de mormântul tău și am discografia cu lăutarii tăi, tată și acum îmi lăcrimează mie ochii.

 

800

DSC_0522

Oare veți putea auzi prin cuvintele mele vocea pătrunzătoare a tătălui meu spunând la Denia celor Douăsprezece Evanghelii „nu pe acesta vrem să îl eliberăm, ci pe Baraba…”? Se năștea mereu nedumerirea în sufletul meu când oamenii în loc să îl elibereze pe adevăratul erou al omenirii voiau să elibereze un tâlhar. „Și atunci a cântat cocoșul a treia oară” și Petru s-a lepădat de Hristos și s-a împlinit profeția. Cu genunchii lipiți de piatra rece a bisericii din 1763 ascult a nu știu câta oară Evangheliile din glasul fără seamăn al tatălui meu. Nu pot să explic prin cuvinte cât de melodios îmi răsunau cuvintele până în genunchi.

Era neobișnuit de frumoasă cadența pe care o avea și ritmul și felul în care accentua anumite cuvinte pentru a sublinia importanța unor idei. Ceva de genul, atenție! Aici este important ce spun, atenție!, aici este emoționant, atenție!, aici este sărbătoresc, haideți să ne bată inimile mai tare și să simțim emoția Învierii. Poate e doar tata și… exagerez. Totuși, era un tip emotiv și transmitea emoția lui deseori copilărească.

Anii ăștia de mir, tată, când pângăream biserica cu necurăția mea pentru că îmi doream atât de tare să cânt iar Prohodul, anii în care înșiram câte 12 noduri pe sfori cu care tu legai roșiile în grădină. Am legat dorințele și abia apoi am aflat că ar fi trebuit să le dezleg, să le eliberez ca să funcționeze vraja. Of tată, of tată… de când ai plecat, nimic nu mai e sfânt în viețile noastre. Sărbătorile astea nu mai au nimic sărbătoresc în ele. Au rămas doar file de calendar, de amintiri… mucuri de ceară cu care aprindeai lemnele în sobă

Au trecut 800 de zile de când tata nu mai este în viața asta.

E Joia Mare. Deniile sunt mai vii ca niciodată în memoria mea. Eu mergeam la Denii cu tata, desigur. Și deodată parcă se face a fi adevărat. Realitatea se substituie amintirii. Soarele se îndreaptă spre apus, e plăcut, copacii se scaldă în nuanța primului verde. Mama e acasă, casa parohială e acasă, mama face drob și eu sunt cu tata, hoinari și tovarăși din nou. Mi s-a mai întâmplat să alunec în panta amintirii, să mă fac hârtie în metrou, să ies din corp și să mă uit la mine, dar niciodată să simt un suflet trecut de hotar atât de aproape de mine, atât de real. Nu îi simțisem niciodată prezența lui tata de când murise. Îl așteptasem la geam cu paharul de apă și paharul de vin șase săptămâni, dar glonț i se dusese sufletul la cer.

Lumina blândă ușor portocalie a serii se lasă încet în jos. Merg cu tata spre biserică, suntem iarăși împreună. Drumul încă e de piatră și încă are șanțuri, merii sunt iar pe margine și miroase a liliac înflorit. Mergem la Denia celor 12 Evanghelii, oamenii pun dorințe pe Evangheliile torturii. Refacem drumul crucii împreună, drum spre cimitir, drum spre viață, drum spre moarte. Sufletul lui e chiar lângă mine, copacii sunt verzi, Ajungem în curtea bisericii lui și se aude vocea lui. Citește Evangheliile tulburătoare. „Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori! ” (…) Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Prima și a treia Evanghelie au un impact atât de puternic asupra mea pentru că în paralel cu preotul bătrân din biserica plină se aude vocea tatălui meu și nu pot, nu pooot…. Eu aud intonația perfectă a lui tata, îmi răsună în urechi, îmi pocnesc urechile. Plâng. Lacrimile îmi curg șuvoi. Îmi vine să le spun tuturor: eu nu sunt așa. Eu stau la biserică, eu am crescut la biserică, eu stau cuminte și ascult toată slujba, eu suport mult, eu stau în genunchi pe piatră, eu sunt magică, eu pun dorințe pe noduri și noduri pe patimi, dar acum eu trebuie să plec. Plec pentru că tata e preot. Tata a fost preot, tata este veșnic preot, dar eu nu mai pot să mai ascult slujba pentru că nu mai există vocea lui și eu totuși o aud. Și tata nu mai e cu mine… tata rămâne în biserică. Suntem înapoi într-un prezent străin de mine, într-o după-amiază simplă când am gonit spre biserică… Cumpăr o lumânare și merg să i-o aprind dragului de tata, să îi spun că îl iubesc, să aibă Lumină.

El a rămas în biserică și cântă și citește și lumea îl ascultă.

Plec hohotind din curtea bisericii.

Afară miroase a flori.

Apusul e deja înserare. Mâine vor fi 801. Dar sâmbătă noapte avem speranța Învierii și a reÎnvierii.

Lumina lui Hristos

Luminează tuturor.

Jocul cu cireși

Cherry-Blossom-Tree-trees-19838733-750-500

Purtam în mine un cireș

Și l-am uscat pe tot într-un iureș

De vorbe de amar.

De suflet,

Prin unghii mi-a ieșit tot rumegușul

Și o să-ți fie greu urcușul,

Străine,

Căci s-au născut apoi toți munții-n mine.

O lacrimă cât o locomotivă

A dărâmat casa-n care stăteam în realitate.

Și din două lumi amestecate

A mai rămas doar o stivă

De citate, de cărți desperecheate.

Câinele a fugit de frică,

Dar apucase să lingă deja

O bucățică

Dintr-o canapea

Și a-nceput să mă implore

Să strângem rumegușul de real cu ireal

Că-i curată magie.

Îl vindem unor oameni

Sau îl dăm cu chirie.

Nu am știut ce să-i răspund

Și l-am strigat pe tatăl meu

Căci rămăsesem fără Dumnezeu.

Din psalmii Utreniei s-a arătat cu greu

Și mi-a răspuns și l-am chemat să stăm

La masa de Revelion,

Să bem un păhărel din vinul lui cel bun

din via care e tăiată-acum.

Aveam nevoie de un sfat nepământean.

Oare din toate astea, ce credeam?

Că n-o să fim sortiți pieirii?

Că n-am rămas în umbra amăgirii?

E ca un joc,

Curat cuvânt, un eminescian „noroc”.

Ai vrut să pară că e vina mea, străine,

Când am să plec, iau luna iunie

Și iau și câinele cu mine.

Pentru tine va fi mai și apoi iulie deodată!

O să-mi iau toți cireșii-n gloată

Și toate paginile din Neruda

Și tu o să transpiri de ciudă

În Cuptor.

Stai mai ușor, îmi zice tata,

Și eu mă prefac iar în fata

Care eram

Când creanga de cireș îmi bătea-n geam.

Și-ascult și am răbdare

Și pe crestele înzăpezite dintre coaste

Îmi răsare o floare.

Mai stau și azi și mâine stau puțin

Și gust din primăvară

Să-mi treacă de pelin

Şi-aştept să înflorească toți cireşii iară.