Ora de Ca(ti)fea – Intro

image.php

Matei

E o dimineață ca oricare alta. Matei își ia hainele jerpelite, își pune pe umăr plasa de rafie își mai ciufulește încă o dată părul netuns de ceva timp, își privește barba și mai pune niște fard cenușiu sub pleoape și e gata, geaca de blugi ruptă în spate o să facă tot efectul. A văzut el în „Filantropica”, totul e să ai o poveste. Taică-su a plecat de vreo oră la muncă. E paznic la un vechi depozit. El ar trebui să plece la facultate, dar nu are niciun sens să se mai ducă. Ăștia la Medicină își bat joc de el, cum ar putea să învețe toată materia aia? Maica-sa nu trimite niciodată suficienți bani din Anglia și ce îl enervează și mai tare e că acum i se pare că știe engleză mai bine decât el. Când îl sună începe și face pe deșteapta.

Matei cerșește. Zilnic. Ruta este mereu alta, nu vrea să intre în conflict cu nimeni, când i se pare că vede vreun cunoscut, o rupe la fugă, încearcă totuși să evite cartierele cunoscute și ce este prin apropierea casei sale. De asemenea, încearcă să nu se uite niciodată în ochii nimănui, deși e convins că asta l-ar ajuta. Privirea inocentă și profund îndurerată ar face toți banii. Mai bine dădea la UNATC. Nevermind. Ține o mână întinsă și cu cealaltă strânge tare o iconiță veche. Hainele dau tot efectul. Sunt niște zdrențe de toată mila. A primit vreo 3 geci noi numai iarna asta. E șmecherie totală, una era de la Pull&Bear, dacă poți să crezi asta. 226, aglomerație, se îndreaptă spre Rahova. Oamenii nu-s chiar darnici, dar a făcut vreo trei lei mărunțiș până l-a abordat Cosmina. Te întrebi ce caută Cosmina, o tipă blondă, înaltă, numai picioare și tocuri cui, unghii și buze roșii și desigur o geantă mare neagră și lucioasă lânga un aurolac. La început Matei e speriat, ce naiba caută tipa asta de se apropie de el, pfff trebuie să mă feresc de necazuri, își zice. Cosmina, toată un zâmbet, se prezintă:

-Bună ziua, domnule. Eu sunt Cosmina Diaconescu-Negoț, „wtf, tipa mi s-a adresat cu domnule, asta mi se întâmplă doar la Medicină unde ăia ne freacă cu dl doctor în sus, dl doctor în jos, de parcă am ajunge prea curând așa ceva. La Anatomie patologică și bla bla… Cosmina îi spune pe scurt că ea are nevoie de ajutor urgent pentru o cercetare la Sociologie. Vrea să își facă lucrarea de licență pe acțiuni de binefacere și ajutor al oamenilor străzii. De asemenea, ar vrea să arate felul în care aceștia trăiesc și modalități de ajutorare a oamenilor lipsiți de adăpost. Umblă de câteva zile fără stare printre aurolaci și nu are curajul să îl abordeze pe vreunul. De asemenea, nu are de gând să scrie vreun rând la nemernica de teză. I-a dat taică-său deja vreo 3000 de lei ca să plătească o profesoară de mâna a doua să scrie totul. „Nu e bai, se rezolvă, Cosminuța lu tăticu. Stai liniștită, fetița lui tata, nu trebuie să stai să scrii toate neroziile astea, ți-a zis tata că dacă mergeai la privat unde îl știam pe Nae nu trebuia să te mai stresezi cu așa ceva, hai mai ia încă 3000 de lei poate mai vrei să îți cumperi și ceva hăinuțe…” pfff, și în loc să fiu la Zara, stau lângă jerpelitul ăsta. Mă mir că nu vine niciun miros dizgrațios dinspre el. Tare mă miră treaba asta, Oare aurolacii au unde să se spele? Merg la băi publice, la dușuri publice? Bleah. Da, mai bine las asta, mă duc în Afi, frațică.

-Deci, din nou, cum spuneți că vă numiți, domnule?

-Matei, Matei Mateescu este numele meu.

-Aham, da, da. Mă scuzați. Deci, domnule, eu vă ofer acești 500 de lei, de fapt, nu, mergeți acum cu mine și vă iau niște haine noi și apoi vă pun în legătură cu doamna Platinu care se ocupă cu redactarea și vedeți ce și cum cu dânsa, îi dați toate informațiile despre oamenii străzii, de asemenea ,dacă aveți prieteni un pic mai curăței vă rog eu mult vorbiți cu dânșii, din câte am înțeles e nevoie de multă documentare, deci fiți generos vă rog, și eu voi fi generoasă. Matei era convins că domnișoara e mai mult decât generoasă, decolteul nu făcea decât să confirme tot ce a spus. Au mers împreună la un magazin de mari figuri și gagica i-a cumpărat cel mai frumos costum de haine pe care îl văzuse în toata viața lui de colentinist convins. De obicei își lua hainele bune din Europa de la chinezării. Nu văzuse niciodată un costum care să se așeze așa de frumos. Uite, zicea și vânzătoarea, parcă e făcut pentru dvs. domnișorule…

Adina

E o dimineață ca oricare alta. Adina se trezește la 8 și jumătate și pregătește cafeaua. 2 lingurițe și jumătate de cafea, o linguriță de zahăr brun, un praf de scorțișoară ca să intensifice aroma. Cafeaua e super. Se hlizește pe fereastră, își repetă mantrele zilei, va fi o zi bună, va fi o zi minunată, voi realiza multe lucruri, voi găsi un job, voi reuși să deschid firma de restaurare a căsuțelor vechi, voi salva poveștile, bla bla, bla bla blah. În trecere pe lângă oglindă realizează că azi are pistruii parcă și mai intenși și se gândește serios să încerce iar să îi frece cu puțină vată îmbibată în lămâie. După aceea își face o mască cu miere și ulei de măsline, pune două pliculețe stoarse de ceai de mușețel pe pleoapele ușor greoaie după ce citise toată seara pentru research-ul cu casele vechi. După un întrg ritual nebunesc al naturistelor, Adina în sfârșit se îmbracă. Afară e o zi de toamnă veritabilă, frunzele au căpătat acest ruginiu care a coborât parcă din poezii. Adina nu mai are niciun chef să scrie în singurătatea garsonierei sale. Ieri a găsit un gândăcel din acela urât mirositor. Aproape că a început să poarte o discuție cu el. Nu nu se mai putea, era momentul pentru out of the house și asta cât mai repede. Din oglindă se vedea o fată micuță, mult prea micuță pentru cei 32 de ani pe care îi avea. Cu peria trăgând de micile onduleuri sârmoase Adina era în căutarea ideilor pentru romanul cu care va da lovitura. Se gândea să aibă o bază istorică, să fie ceva real. Ficțiunea nu mai vinde așa de bine. Oamenii vor poveștile adevărate. Oamenii vor să fie viață ca a lor. Se poartă din nou jurnalele. E o adevărată nebunie a mărturiilor, da trebuie să găsească mărturii ale celor care au locuit în casele vechi. O să începem chiar cu cele de pe Calea Moșilor și mă rog, vedem mai departe.

Adina a terminat Facultatea de Istorie cu rezultate mediocre. Teza ei de licență a fost destul de plictisitoare iar joburile avute ulterior și mai și. A fost pe la Arhivele Statului, a trecut prin servicii mărunte de pensionar, a predat și istoria pe la un gimnaziu de periferie. No more. La final, a ajuns să se folosească de limba engleză și să scrie articole pe internet. Noaptea. Oamenii de la diferite site-uri au nevoie de articole mărunte pe te miri ce teme. Dar ea nu mai vrea să scrie articole mărunte. Ea vrea să afle despre adevărata istorie a Bucureștiului, ea vrea să descopere fascinantul, senzaționalul, nebunia. Are această casă de care este obsedată, la propriu. Este o casă situată pe strada M, aproape de casa despre care se prespune că ar fi posedată și bântuită și frecventată de diavoli. Ea o numește casa Dalia. Deoarece așa se zvonește că o chemase pe prima propietară a ei. Pe lângă această minunăție, Adinuța (așa cum îi spune și mama ei) este fascinată de o casă vecină cu scări minunate și cu o arhitectură impresionantă. Se oprește în fața căsuței părăsite și își imaginează în decursul a zeci de minute cine a stat acolo. Ea chiar crede că acolo s-a petrecut ceva minunat. Cu peria trecând din nou prin buclele portocaliu-roșiatice care o fac să semene cu o mică rusoaică dintr-un desen animat sau cu Brave cum îi spuneau uneori elevii dintr-a cincea, Adina se gândește la casa ei. Își dorește enorm să găsească detalii despre proprietari, acte de vânzare-cumpărare, ceva orice legat de cine a deținut imobilul și ce povești de viață au avut. Adina pune laptopul în micuța geantă maronie și pornește spre centrul orașului. Dacă nu pot găsi nici astăzi nimic referitor la casa mea fantastică, am să inventez eu și gata. Și voi crea niște acte care să aducă veridicitate spuselor mele. Asta este. Trebuie să o fac. Eu nu mai scriu lucruri de nimic. Nu mai vreau. De acum înainte voi deveni un scriitor de succes. S-a terminat cu duzinăria, nu-i așa?

Matei

Matei „Mateescu” scăpat de gesturile exagerate și decolteul guralivei Cosmina, îmbrăcat la patru ace și cu pantofi noi, se plimbă țanțoș pe la Romană. Mai-mai s-o întâlni cu vreo colegă de la Medicină. Dar cine poate ști cât de fericit este el acum, și tot ce are de făcut este să dea niște detalii despre viața aurolacilor. Dar nu trebuie decât să mai deschidă încă o dată youtube-ul și să mai arunce un ochi pe câteva scene din Filantropica. Dar de ce s-ar deranja să facă mai mult de atât? Frământările interioare nu își au rostul, oricum tipa nu știe cine este el, oricum nu are cum să îl găsească, i-a spus că el nu are nici telefon mobil și că se vor vedea săptămâna viitoare pe ruta lui 226 la Piața Progresului. Aceeași oră. Gâsca l-a crezut. Deci, poate bine-mersi să nu se ducă, bine ca idee are de gând să se ducă, cine știe ce pică și maică-sa nu trimite mereu bani din Anglia, îl mai și calcă pe nervi cu englezismele și cu faptul că îi tot repetă că ea a cam uitat româna și mă rog, toate astea devin supărătoare, Cosmina poate fi o sursă continuă de venit a acestui an și Slavă Domnului, anul universitar abia a început.

sursa imaginii: https://afremov.com/image.php?type=P&id=20126

 

luna mai

miros bujorii neprimiți şi mă doare aripa stângă

îmi sângerează la rădăcină iubirea nătângă

te îmbrățişez şi te mânjesc.

vino, trup cald, spune-mi că totul va fi bine

şi eu o să mă prefac că aşa e deşi ştiu prea bine

că lumea asta e impregnată de moarte.

unde eşti, tu, străinule, bărbatul meu cu carne şi cu vorbe?

unde eşti şi de ce nu vii să mă vindeci de toți predecesorii tăi?

să mă vindeci de oameni ca de boală.

să mă vindeci de lipsa asta a iubirii care ne face morți.

e luna mai

masacru de fluturi.

e luna mai.

tu cât mai ai?

tu ce mai ai?

adevărurile vin să se răzbune:

sunt fructe crude,

e fanatismul durerilor

ce se ascund sub zâmbete

și îmi mutilez pielea pe dedesubt.

cred că dacă mă întorci pe dos

îmi supurează toate rănile.

vreau să mă vindec cu iubire

şi să-nvii fluturii-n neştire.

e luna mai.

delir…

E luna mai.

Tu cât mai ai?

Tu ce mai ai?

poeziacincisprezece

 

Prin pietre genunchii mi-au sângerat deseori

Și-am avut numai cioburi în talpă

Sărutările lui aveau gust de fier și de ploi

Sânge-crud picura din gingiile moi

Așteptam să vină iubirea de-apoi

De pribeag să fiu dalbă.

Enigel întors eram deseori, fotografiam numai apusuri

Din troleibuz nu vedeam decât muci și noroi și oameni fără răspunsuri.

Și așa povestea merge a prost sprijinită de-o melodioară

Eu citesc pe un reader vechi cărți fără rost și tu mă citești într-o doară.

Povestea se schimbă când apare un el care știe cum să sărute

El face pietrele să zboare și evident, cunoaște alte rute.

Îmi spune deseori: „Aruncă și temeri, aruncă opreliști aruncă din zbor orice frică

Cunoaște și simte dureri și nevoi și din pietre mereu te ridică”.

Ce gură caldă ai, ce fierbinte e chemarea unui zbor în doi

Ce mâini calde ai și cum se simte înfiorarea curbelor mele moi…

De ce păgân spun oamenii toți când mie mi se pare mai sfânt decât orice?

Mă înclin în fața icoanei iubirii și îți spun

Să îți faci din iubire icoană

Cioplește-l pe el zeu sfânt și păgân

Fă-i din defecte și lipsuri coroană

Ce gură caldă ai, ce fierbinte e chemarea unui zbor în doi

Ce mâini calde ai și cum se simte înfiorarea trandafirie a coapselor mele…

Și așa povestea merge a prost sprijinită de-o melodioară

Eu citesc pe un reader vechi cărți fără rost și tu mă citești într-o doară.

Cine ești?

smiling-mask-illustration-8840634

De ceva timp nu mai vrei să scrii nimic. Ai ales să faci răscoala în tăcere. Oamenii ies în stradă și cheamă viitorul mai bun al copiilor, ei luptă și nu lasă nimic la voia întâmplării. Tu nu faci decât să te afunzi într-o mare de tăcere. O mare de nemișcare a pus stăpânire pe tine.

Somnul e tulbure și dinții îs mai încleștați decât obișnuiau să fie. Taci și muncești și uneori zâmbești, faci glume, râzi aparent, dar ce amar și ce bătrân e sufletul tău în spatele măștii. De fapt, cine naiba mai ești? De ce nu mai citești? De ce ai strâns bradul așa repede anul ăsta? Tu care și în februarie îi aprindeai beculețele și îl priveai cu desfătare până seara târziu… De ce nu mai citești? De ce nu mai desenezi? De ce nu te mai bucuri la auzul copiilor? De ce nu mai faci cu mâna fiecărui tren închizând ochii și punând câte o dorință sau câte două sau câte trei că doar nu există reguli în dorințe.

Nu vrei să te mai arăți nimanui. Pentru că s-ar putea ca unii dintre ei să știe că tu nu ești tu. Ana o să știe. Ea știe cum erai tu. O să încerce să o caute pe cea adevărată în tine și să o scoată de acolo de undeva de jos…

Căci tu stai chircită la propriul tău subsol între demoni și ai lăsat o mască să se miște robotic în locul tău probând pălăriuțe și așteptând primăvara. Ana s-ar putea să încerce să te ia de acolo, să îți vindece arsurile, să îți lingă rănile și îti e teamă să nu urli…

Tu nu vrei să știe nimeni ce hău s-a căscat în tine. Te chircești mai tare. Te văd. îți pui marioneta să zâmbească în oglindă și te străduiești să îi faci strălucirea din ochi să pară reală.

Adevărul e că nu îți pasă. Nu îți mai pasă de nimic și tot ce vrei e să găsești un loc decent unde să dormi și să plângi vreo două săptămâni. Să bei apă în care să presari puțină sare ca să îți hrănești lacrimile și să le naști și să le crești ca pe copii și abia apoi să le dai drumul în lume scoțându-le astfel afară din tine. Pentru că lacrimile cele bătrâne au secat, îs pulbere pe fundul sufletului tău ce stă nemișcat ca un butoi de plastic alb prăfuit. E nevoie de lacrimi-copii…

Pe aici nu trece nimeni. E doar zăpadă murdară, uscată închegată, fir-ar să fie, acum iar zâmbești. Cine ești?

 

 

 

 

Retrospectiva la borcan

img_20161202_141150

Decembrie 2015. Sunt pe holurile spitalului Fundeni. Cu tata. Tata are burta mare. Cancer. În jurul meu zumzetul bolilor e din ce în ce mai accentuat. Tata e mititel și cuminte. Doar burta e mare. Nu l-am văzut niciodată având atâta răbdare. Stă la rând la moarte. I-am găsit loc pe un scaun și i-am cumpărat un ziar și un covrig cald. E fericit. Eu încerc să fiu inconștientă și să nu gândesc la nimic din ce se întâmplă cu noi. Încerc să nu realizez că suntem la secția de Gastroenterologie a Spitalului Fundeni. Nu, nu îmi miroase puternic a spital, a boală, a moarte, a frică. Din când în când mă joc Candy Crush și aștept. Așteptăm cu toții Doctorul conferențiar vine doar două ore în fiecare zi. Nu consultă pe nimeni, te duci cu o fișă la el și dacă ai noroc el semnează și ai dreptul la o internare. Mi-e frică. Tata e cuminte, îmi zâmbește încurajator. Tot el mie. Doamna de lângă noi sporovăie tare. Drama ei are nuanțe mai negre decât a noastră. Ne hrănim cu ea. Uite, la alții e și mai rău. Soacra și soțul dânsei sunt la aceeași secție din același spital, pe aceeași moarte amândoi. Doamna spune că încearcă să fie puternică. Eu vreau să urlu și să fug. Toți oamenii din jurul meu sunt palizi și încerc să îmi spun că tata va trăi, că el nu împarte cu nimeni același destin. Dar oare nu trăim cu toții același destin? E ziua în care hotărăsc că dacă tata poate să fie optimist, pot și eu, că vreau să găsesc ceva frumos în fiecare zi oricât de urâtă e ea. E ziua în care ajung acasă seara, pictez un borcan cu ojă și încep să pun în el două lucruri frumoase. E surprinzător de ușor. Le găsesc imediat. Adorm ceva mai liniștită. A doua zi merg din nou la spital să îi duc mandarine. Tata iubește mandarinele. Când intru în salon mă bucur atât de tare să îl văd încât îl îmbrățișez tare tare.

 

Decembrie 2016. Văd că Facebook pregătește retrospectivele pe 2016. Cu un singur click poți vedea ce ai făcut pe 2016. În loc de filmuleț pe Facebook eu am o retrospectivă la borcan. Azi l-am deschis. Și nu pot decât să mă bucur că am pus în el momente de fericire pură. Nu am în borcan vocea niciunui medic care scârbit s-a uitat la mine și mi-a zis să mă duc să cumpăr doze de morfină. Tata nu a murit urlând așa cum au zis ei pentru că Dumnezeu l-a ajutat să aibă zborul lin. Tata nu s-a plâns o clipă ci ne-a făcut să râdem și să glumim. Așa că am scris pe hârtie colorată. Am scris cuvinte frumoase, le-am împăturit și am împodobit un an. Am scris zâmbete. Am scris iubire, am scris îmbrațișări calde, am scris chiar și o cană cu lapte cald. Asta a fost într-o zi una dintre bucurii, o cană cu lapte cald. Am scris cum jucau puiuții în burtica pisicii mele negre, am scris cum îmi zâmbeau câinii a încurajare, am scris prima ninsoare, am scris, am scris și am scris pe bucăți roz și verzi și albastre și am apreciat tot ce am avut. Și Slavă Domnului, borcanul meu s-a umplut.

Fereastra

12

(sursa foto: http://atelier-360.ro/main.php?module=mtr)

Hai, ridică ochii din telefon, ridică ochii din laptop, privește deasupra monitorului, lasă display-ul deoparte și vezi! Ce se vede pe fereastră astăzi?

Cu capul mult prea plecat stăm în zilele noastre. Capul plecat la serviciu, la treabă, la școală, în fața oamenilor cărora am vrea să le spunem multe și nici măcar cu privirea nu mai avem curaj să îi înfruntăm. Capul e mereu plecat, e mereu în telefon, e mereu undeva într-o lume care imită lumea și care se vrea a fi o lume, dar de fapt e inexistentă. Singurătatea își ascute ghearele în noi.

Atunci când nu pot sau nu am curaj, display-ul e fereastra și după fereastră e lumea și am avut atâtea ferestre pe câte lumi în care am trăit.

Prima a fost fereastra din copilăria mea. Fabulos display! Era fereastra care aducea cele mai variate sentimente posibile. Bucurie imensă la căderea primilor fulgi de zăpadă, moment în care nu mai zăboveai ca prostul să meditezi cum ninge, ci zburai prin cameră punând în viteză o căciulă și o geacă ponosită pe tine și nemaiavând răbdare să te încalți cu cizmele roșii primite de la Moș Nicolae care era pus pe șotii și aducea cizme în cizme ieșeai în papuci să te zgâiești zâmbind la cer și apoi scoțând limba vedeai ce gust are iarna. Cu palmele întinse spre Dumnezeu abia apoi dădeai sfoară în țară, uite mamăăăăă, tatăăăăăăăăă ningeeeee. Mamiiiiiii!

Era fereastra suspansului când pândeai ca disperatul să vină tata acasă pentru că știai că aduce „ceva bun” și prin ceva bun înțeleg portocale sau o ciocolată cu rom. Fereastra asta te făcea să te duci repede după plasa cu mere și covrigi când veneau colindătorii sau să te sperii și să pui mânuțele la ochi când fulgera tare, de se lumina toată casa chiar și când era perdeaua trasă. Era fereastra la care puneam beteală și beculețe iarna și era fereastra la care puneam vara plasă de țânțari pe care o găureau pisicile într-o parte ca să intre în casă. Era fereastra la care se scuturau frunzele de nuc și curgea în colț de ochi o lacrimă că venea afurisita de școală și nu mai puteai să o zbughești liber spre locul ascuns de după magazie unde făceai plăcinte de noroi. Era fereastra care nu te lăsa să stai la fereastră…. Și-așa mi-i de dor de ea.

După ce au trecut anii și m-am mutat la alte ferestre când am plecat nici nu am putut să-i spun „la revedere”. Am plecat cu privirea plecată. Ar fi fost prea dureros și m-aș fi prăbușit poate… Iar zidul de susținere nu are voie să cadă.

Ferestrele din București sunt gri pentru că blocurile sunt gri chiar dacă le pictează azi multicolor ca pe niște bezele. Desigur că și ferestrele din București au povești, dar ele sunt mai neștiutoare pentru că ele nu au auzit iarna trosnind focul în sobă, colindătorii nu au ajuns la ele că sunt prea sus și vai de pisicile care trec de plasa de țânțari.

La Muzeul Țăranului Român este o fereastră expusă. Ea are o poveste care m-a fascinat din prima clipă. Horia Bernea căuta obiecte pentru muzeu într-un sat. Și a găsit o fereastră la niște țărani care își dărâmaseră casa. Stăpânul casei a consimțit să îi dea gratis fereastra, dar soția lui s-a împotrivit. Cum să dea fereastra prin care privise lumea?

Hai, ridică ochii din telefon, ridică ochii din laptop, privește deasupra monitorului, lasă displayul deoparte și vezi! Ce se vede pe fereastră astăzi? Și apoi mergi dincolo de fereastră, pune telefonul în geantă, coboară din tramvai, gustă ploaia, respiră anotimpurile, trăiește!

Amărui

1911823_800526369976602_1307843019_nCad florile dulci, moi

Pe tâmple de asfalt

Şi cerul de cobalt

Varsă sudoarea peste noi.

 

Umbre de îngeri zbiară

În chipul lung de baltă

Zulufi îşi pierd chemarea,

Se sparge călimara.

 

Zaruri îți râd în față

Cu zahăr şi cu sare.

Arde o-nmormântare

O nuntă se înalță.

 

Dulceață de gutui

S-atârni iubirea-n cui

Cu buze amărui…